Adriana Teodorescu

Personajul negativ al gândirii slabe. O moarte paradigmatică

Un fel de personaj

Ceea ce e complet liber de relaţie, suficient sieşi. Ceea ce cunoaşte în afara sa ca şi cum ar fi cunoscut de către un agent fără chip – care nu introduce nicio diferenţă – înăuntru. Visul unui sistem autoconsistent e vis cu esenţe dense, prin care fiorii temporali nu reuşesc să se compună în coşmaruri. Doar că esenţialismul a îmbătrânit şi devenit insuportabil, răspuns prost care reverberează până în fiinţa întrebării schimonosind-o, deviind-o. Şi aşa se face că, după spusele lui Richard Rortry, cele mai importante mişcări ale secolului XX sunt antiesenţialiste. Timpul irumpe ca forţă vulcanică menită să reconfigureze reliefuri culturale anchilozate, istoricitatea e profundă, neînlăturabilă, fără să fie în schimb un nou indiciu al adevărului, căci însăşi istoria e o poveste (Walter Benjamin), parte spusă, parte cufundată în invizibil/indicibil. Interpretarea e cu atât mai teribilă cu cât nu este numai iradiantă, ci mai ales auto-iradiantă (Nietzsche). Limbajul, şi el o carte de joc a timpului (Foucault), nu reprezintă un garant pentru o referenţialitate egală, identică din toate punctele care o iscă. Construcţia devine articulaţia fină a percepţiei de sine a culturii. Nu în sensul ingineresc al raţionalităţii scientiste încununată cu lauri (deşi ar fi de observat noua semnificaţie purulentă aproape, intrată în imaginar, a inginerului), din contră. Ideea că totul e construcţie (literatură, filosofie, personalitate, subiectivitate, ştiinţă) îşi trage puterea din acea împletire imposibil de decantat a raţiunii şi a credinţei (John D. Caputo, Eco). Niciodată nu pornim de la starea de zero absolut, ci perpetuăm o construcţie. Iar pe măsură ce inovaţiile devin mai frecvente, memoria colectivă depozitează din ce în ce mai mult, astfel că îndepărtarea de o origine a cunoaşterii creşte. Lucrarea de faţă este şi ea un construct. Nu numai în imanenţa, ci şi în asumarea sa. Mai întâi, ea porneşte de la principiul că personajul este o categorie care transgresează literatura în măsura în care acceptăm că literatura este alcătuită din straturi care nu sunt ea (sociale, istorice, filozofice), iar opera literară o construcţie întru literaritate (o probă: o autopsie literară permite mereu relevarea componentelor non-literare; într-o astfel de operaţie reductibilitatea triumfă). Personajul este purtător al unei origini plurale, descendenţa sa poate merge până departe, iar în direcţia viitorului, chiar când acesta îi devine literar terminat, încremenit, el se prelungeşte prin propunerile semantice pe care le face prin simpla lui venire în lume. Vom aborda astfel un personaj poate mai subtil (dar cu riscuri mai mari, de sustragere), un personaj al gândirii culturale, căreia îi vom respecta arhitectura complicată, alegând-o în doar câteva din ipostazele sale. Personajul negativ al paradigmelor de gândire, de înţelegere culturală a lumii, diferit în cele trei manifestări ale sale, nu este atât unul care locuieşte acolo (în acest fel fizionomia lui ar fi mai greu de descris, căci mai diversă), nu este un efect al ei, care decurge din ea, cât un personaj-component al paradigmei, un personaj înscris în aceasta. Apoi, ce este necesar a fi precizat e că negativul e înţeles în lucrarea de faţă ca un alt nume al răului. Altfel abundenţa semantică a negativităţii ar fi greu de gestionat. Aşadar un personaj cu o fişă biografică vastă, ce prinde contururi închizând un particular extins, legat de o lumină mai puternică, a unei construcţii mai complicate (fără sens de valorizare) decât o matrice fiinţială.

Slăbirea şi negativitatea expirată

Tipul de personaj pe care îl vom aborda este cel conţinut în paradigma gândirii slabe iniţiată şi teoretizată de Gianni Vattimo. Demersul va fi nu în direcţia unei critici vizând ajustarea la o axă a neutralităţii sau bunului simţ conceptual, ci unul al imersării în paradigmă, în vederea desprinderii acelui puls sedimentat acolo, asemeni sculpturilor în pură piatră şi viziune buonarrotiană. Vom vedea apoi cum acel freamăt de viaţă, acel aşa numit personaj este, în aura sa de negativitate, pândit de un soi de moarte. Gândirea slabă reprezintă depăşirea metafizicii (cu elanuri redevabile lui Nietzsche, Heidegger şi Gadamer), a onto-teologiei resimţite ca un act de violenţă, dominator prin ideea de cuprindere şi manipulare după voie a adevărului unic. Cum explică în repetate rânduri Vattimo, mult discutata moarte a lui Dumnezeu este intrarea disolutivă în amurg a gândirii metafizice şi asumarea metodelor hermeneutice care procedează la extrageri dureroase ale esenţelor tari prin scoaterea în evidenţă a istoricităţii regulilor. Practic, structurile puternice ale lumii se dovedesc profund circumstanţiale, de o calitate hibridizată, nedecantabilă, căci timpul configurează decisiv fiinţa lucrurilor. Forţa punctului temporal nu trebuie să ducă însă înspre o logică punctiformă, de separabilitate completă şi individualizare pur diferenţială. Informaţiile găsesc căi de acces de la un punct la altul, de la un timp la altul, perpetuarea se realizează dinamic, bogat, dar cu striaţii ale identicului. În acest fel, Religia este şi nu mai este, în viziunea lui Vattimo, ceea ce ea era odată, altfel spus, religia în postmodernism este parţial aceeaşi cu cea de altădată. În partea sa non identică ea poate părea chiar negativul trecutului ei, partea sa canceroasă, devorantă. Ateismul pare contrariul credinţei religioase. Fin, suplu, Vattimo nu ezită în a deconspira întregul mecanism al aparent prăpăstioasei antiteze şi chiar în a înfăptui sinteza, inimaginabilă în afara elasticităţii gândirii slabe: ateismul, gândirea secularizată nu ar fi posibile în afara religiei creştine, idee preluată de la Dilthey, după care creştinismul a însemnat primul atac, prima slăbire a metafizicii în înţelesul ei de obiectivitate exclusivă, platoniciană. Isus aduce replierea spre interioritate, construcţia acesteia în dauna cutumelor exterioare, a firescului comportamental (despre acest extra-ordinar, a-logic al Împărăţiei divine vorbeşte Caputo în Puterea celor fără de putere). În plus, slăbiciunea lui Isus e atât de puternică încât e aproape violentare a auto-percepţiei umane. Nihilismul actual n-ar fi astfel decât atingerea ultimei consecinţe a gândirii creştine, adevărul său corespunzător vremii. Pe de altă parte, problema ateismului contemporan (adică partea aparent negativă a religiei, contradictoriul său, ceea ce ar constitui logic o anulare a ei) este cu precădere una politică, încorporată în emergenţa crescândă a anticlericalismului, iar nu una epistemologică. Rezultă, afirmă Vattimo în Spre un creştinism non-religios, că Dumnezeu e departe de a fi într-un reflux deplin realizat, ci, ne-eludat mental, doar metamorfozat, suscită acelaşi interes, ba chiar un altul, deoarece liber acum. Tot de esenţă (periculos!) creştină sunt şi valorile non-violenţei, ale înţelegerii şi dialogului proprii lumii postmoderne europene. Până aici, personajul negativ al gândirii în filozofia slăbirii fiinţei se dovedeşte a fi pe cale să îşi piardă semnul opoziţional, al scăderii, al diferenţierii, o pierdere care nu se realizează ca o dezlipire, ca o cojire – am avea astfel un personaj pozitivat brusc, deci puternic. Semnul minus al negativităţii se păstrează cel puţin ca urmă, însă se converteşte în element al non-valabilităţii, se retrage în corpul personajului îmbătrânindu-l în calitatea sa intrinsecă. Şi tocmai în această îmbătrânire rezidă slăbirea, personajul nostru nu este doar ceea ce este la un scurt moment, istoric, ci conştiinţa unei însumări de ipostaze (ades cu tendinţe centripetale la nivelul vizibilităţii comune, precum în cazul religiosului şi a ateismului) ale unui Aceluiaşi imposibil de dus până la capăt, de totalizat. Căci, pe de o parte, gândirea slabă e teorie a slăbirii fiinţei şi conştientizare a acesteia (a teoriei), astfel că metaslăbirea este incapabilă să efectueze complicate operaţii coagulante, fiind, dimpotrivă, supusă unei organizări întru diseminare. Negativitatea globală a personajului gândirii slabe e benignă, atenuată în funcţionalitatea ei pe măsură ce acesta este mai capabil să îşi exercite cunoaşterea de sine ca ştiinţă. Local, ca irupţie, e posibil un personaj negativ plin, dar e apoi discontinuitatea. Elasticitatea sintezei despre care vorbeam mai sus nu trebuie să inducă în eroare: ea nu salvează de discontinuitate, doar de împotmolirea în aceasta. Continuitatea (construită, proteză) serveşte locuirii în lume, nu verdictelor, generalizatoare, neutre care s-ar putea emite în afara istoriei, iar Vattimo pulverizează necesitatea căutării/găsiri unui fel de ochi transistoric al lui Dumnezeu.

Sfântul Duh – în prelungirea viziunii lui Gioacchino da Fiore – semn al acestor vremuri, e nimerit, în concepţia lui Vattimo, a fi chezaşul unei dezlegări a limbilor înspre semnificaţii până atunci particulare, escamotate. Dar era dialogului asumat şi promovat, care se va dovedi a fi postmodernitatea, nu va scăpa de capcanele limbajului. Şi cum ar fi posibil altfel, când limbajul este replica lingvistică a timpului, dotat cu aceeaşi nesiguranţă şi infidelitate a memoriei, cu uitare, când venirea fiinţei în lume e coincidentă cu venirea sa în limbaj şi tot la fel, dar în cealaltă direcţie, la plecare. Dialogul devine semnul stabil al religiei, al credinţei, adânca sa coborâre în social – Caputo consideră epoca modernă o disoluţie a distanţei sacre dintre Dumnezeu şi lume, concluzie implicită la Vattimo. Numai că semnele, fiind şi ele istorice, parte referă, parte înşeală, încărcându-se de noi sensuri. Efect despovărat al religiei (care se retrage), dialogul devine mod de a relaţiona cu ceilalţi, purtând însă mobilierul etic desprins din creştinism. Mai multe sunt accepţiunile sau nivelurile la care găsim în gândirea slabă necesitatea dialogului, schelet mobil al lumii. Dialogul este producător de realitate, de obiectivitate, aceasta devenind consens lingvistic intersubiectiv. Vorbim astfel şi de o realitate construită a ştiinţelor (paradigmele ştiinţifice funcționează ca pre-comprehensiuni şi obligă, selectează anumite adevăruri, un pachet de potenţialităţi). Raţiunea şi credinţa sunt, ambele, forme în care subiectivitatea nu apare ex-nihilo, ci e înglobată de/într-o întreagă comunitate care-i preexistă. În rest, de reprecizat că fiinţa însăşi cunoaşte această distanţare-apropiere care e dialogul, în chiar logica ei. Personajul gândirii slabe se relevă a fi niciodată complet singur, iar în negativitate el nu-şi poate permite luxul uitării sau al îngâmfării de sine – deci a trecerii celuilalt (înţeles ontologic extins) fie într-un infernal sartrian, fie în irelevanţă – aceasta deoarece el este permanent aflat în bătaia dialogului ca obiectiv, ca deziderat. Vattimo constată dialogismul intern al lumii pe de o parte, iar pe de alta îl propune ca soluţie, ca metodă de viaţă, ca viziune. Negativitatea nu are astfel cum să se acumuleze, e stigmatizată implicit, ea fiind divergenţă, conflict, tentativă de anihilare a opusului, antidialogism, sau, în cel mai bun caz, dialog alterat (un gând aici la romanele lui Dostoievski şi la relaţia victimă-călău cu normalităţi încălcate). Cuvintele personajului slab sunt cuvinte purtând marca lui Isus ca dizolvator al lumii puterii, nicidecât al unui Dumnezeu total, puternic dar izolat, incapabil să transmită propriei creaturi cuvântul ţinând de sfera fiinţei (nu a fiinţări, nu de cogito-ul care clarificând ucide), după cum îl concepe Michel Henry. Dacă acel Dumnezeu situat dincolo de orice periferie lingvistică există, interesează puţin gândirea slabă, dialogul e neputincios sau cel puţin nu se poate iniţia din lume, drumul de la creatură la creator e zidit într-o tăcere ireductibilă.

Dialogului, să nu uităm – slab fiind, îi e imediată deriva. Vattimo denunţă derivele dialogale (dialogul ipocrit, pervertit, cu substrat hipnotic, pragmatic) aşa cum se produc ele în spectacolul mediatic ce utilizează conţinuturi religioase (ca spre exemplu prezenţa papei Ioan Paul al II-lea pe micile ecrane, mega mediatizarea morţii sale). Deriva strică dialogul gândirii slabe, îl transformă într-o structură de subtilă dominaţie. Caritatea (în sensul plenar, de caritas), acesta e cuvântul de forţă vertebrant al dialogului lui Vattimo. Aici lucrurile sunt relativ complicate. Caritatea e slăbirea adevărului cristic al iubirii, al referenţialităţii afective redirecţionate din zona divină în cea inter-umană, raţiunea de existenţă (sau măcar principiul coagulant) a(l) dialogului. Ceea ce conduce la ideea de putere, de non-slăbiciune (indiferent de morfologia sa moale, laxă). Ar fi de cercetat dacă nu cumva caritatea lui Vattimo interferează cu principiul terţului inclus ascuns al transdisciplinarităţii propuse de Basarab Nicolescu, acel mediator şi dătător de sens al nivelurilor de realitate rupte, discontinue la o primă percepţie, terţ cu origini lupasciene şi sclipiri metafizice, tari. Până atunci, să lăsăm caritatea să se manifeste ca terţ slab, alcătuit dintr-un soi greu conceptibil de reţele, tranzitorii şi tranzitive în acelaşi timp. Personajul nostru negativ, ar putea găsi în acest pământ (al carităţii) de adâncime al gândirii slabe izvorul resurecţiei sale. Ar afla poate, ajuns aici, că expirarea sa e pasageră şi ţine doar de câteva nivele de realitate ale gândirii slabe. Asta dacă nu ar excava şi mai mult, neîncrezător cum e în ierarhii finite şi fixe, arheolog necruţător, fără visul unor monumente apuse. Deşi astfel ar contribui fără voie la moartea sa., făcând reală eliminarea progresivă a categoriilor rigide care duc la opoziţie. Revenind însă la devieri, e de amintit ceva ce Vattimo nu a adus în atenţie: dialogul, într-o pseudo paradigmă – a psihologiei de masă. Înţelegând prin aceasta toate acele reţete (cu terapii incluse cu tot) cu care homo psichologicus de consum îşi drege viaţa. Faţă de egalitatea balonată (imaginarul digestiv nu e fortuit) a comunismului, în democraţia consumistă ne întâmpină egalitatea suplă (regula siluetei) a psihologizării mărunte, a aplicării unor metode – cum sunt şi cele ale psihoterapiei raţionale în formele ei extinse, care-şi neglijează anvergura codomeniului – corupte la a furniza aceleaşi răspunsuri ce duc la netezirea individualităţii. Toată această pseudo-paradigmă ar merita însă o mult mai amplă discuţie. Personajul negativ cuprins în ea este condamnat fără drept de apel morţii, întrucât existenţa sa e rezultatul unui reziduu comunicaţional, a unei comunicări (puţin contează cu ce sau cine, omul psihologic e valorizat în funcţie de gradul de implicare în comunicare, mai mult, el e dator să o creeze până şi atunci când lipsa ei e semn a altceva decât ea; riscul: egalizarea fiinţei cu evidenţa). În schimb moartea personajului negativ al gândirii slabe este expirare, trecere în in-adecvare, aruncarea nu e în afara sistemului de concepere a lumii, ci doar în afara legilor de organizare pe care acesta le propune. De la strălucirea morţii la ambiguizarea ei, personajul negativ al gândirii slabe se înveşmântează diafan în valenţe estetice.

Titluri de referinţă

• Caputo, John D., Vattimo, Gianni – După moartea lui Dumnezeu, cu o postfaţă de Gabriel Vanahian, traducere din limba engleză de Cristian Cercel, Curtea veche, Bucureşti, 2008, colecţia „Ştiinţă şi religie”.

• Chrétien, Jean-Louis; Henry, Michel; Marion, Jean-Luc, Ricoeur, Paul – Fenomenologie şi teologie, prezentare de Jean François Courtine, traducere de Nicolae Ionel, cu o postfaţă de Ştefan Afloarei, Polirom, Iaşi, 1996.

• Foucault, Michel – Cuvintele şi lucrurile, traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilesc, editura Rao, 2008.

• Heidegger, Martin – Fiinţă şi timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, ediţia a II-a, 2006.

• Lipovetsky, Gilles – Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, traducere şi prefaţă de Victor-Dinu Vlădulescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

• Lipovetsky, Gilles – Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, traducere de Mihai Ungurean, Polirom, 2007.

• Nietzsche, Friedrich – Dincolo de bine şi de rău (preludiu la o filozofie a viitorului), traducere din germană de Francisc Grunberg, ediţi revăzută, Humanitas, Bucureşti, 2007.

• Nietzsche, Friedrich – Amurgul idolilor sau Cum se filozofează cu ciocanul, traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian, ediţia a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2007.

• Nicolescu, Basarab – Transdisciplinaritatea. Manifest, traducere din franceză de Horia Mihail Vasilescu, Junimea, Iaşi, 2007.

• Nicolescu, Basarab – Noi, particula şi lumea, traducere din limba franceză de Vasile Spornici, Editura Junimea, Iaşi, 2007.

• Rortry, Richard; Vattimo, Gianni – Viitorul religiei: solidaritate, caritate, ironie, sub îngrijirea lui Santiago Zabala, traducere din limba italiană de Ştefania Mincu, Paralela 45, 2008.

• Vattimo, Gianni – Societatea transparentă, Editura Pontica, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 1995.

• Vattimo, Gianni şi Rovatti, Pier Aldo – Gândirea slabă, traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1998, (cap. Dialectică, diferenţă, gândire slabă)

• Vattimo, Gianni – Dincolo de interpretare, Editura Pontica, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 2003.

• Vattimo, Gianni – Dincolo de subiect: Nietzsche, Heidegger şi hermeneutica, traducere de Ştefania Mincu, editura Pontica, Constanţa, 1994.

• Vattimo, Gianni – Sfârşitul modernităţii: Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă traducere de Ştefania Mincu, postfaţă de Marin Mincu, editura Pontica, Constanţa, 1993.