poeme rare, cu ceai

nr. 1

dintr-un om profund, serios şi sensibil,

m-am străduit toată viaţa să devin un om

superficial, neserios şi nesimţit.

câteodată-mi ieşea, câteodată nu.

pe urmă am renunţat la sculptura asta

în carne, am renunţat la toate

măştile egofagiei

şi m-am instalat simplu, confortabil,

în echilibru meu dezechilibrat,

în linişte, închizând ochii,

abdicând. eram

simplu şi complicat,

absent, prezent.

erau vremurile ălea de ploaie

când ne-apropiaserăm. cum zicea ea.

vorbea despre trecut, despre

cutia ei parfumată,

cu pereţii făcuţi din fotografii.

zicea „mie nu-mi ajunge prezentu.

nu-mi ajunge prezentu”

şi după aia tăceam, mă gândeam

la frica ei de singurătate

şi iară cutia cu stafii parfumate,

cutia muzicală şi ploaia afară

şi ziceam „mie nu-mi ajunge realitatea.

nu-mi ajunge realitatea.

aşa că suntem chit”.

îmi povestea că ei nu i-i frică, ci teamă.

am început să râd. şi-am zis

„păi teamă spun cei la care

li-i frică să spună frică, scumpa mea camiku”

şi după aia m-am luat

şi m-am aşezat alături,

mai privind o dată scena. perdeaua

cu dantelele umbrei pe jos,

noi bântuind unu-n juru celuilalt

şi-mi aduc aminte că-n zilele ălea

totu devenea amintire imediat după

ce se-ntâmpla.

scenele noastre prindeau un iz alb-negru

şi zimţi îngălbeniţi pe margini

imediat ce se consumau.

mă bucuram, râdeam de micu meu joc

meschin de-a ieşi din ramă. ştiam

că ea nu ştie. ieşeam pe furiş

şi mă lăsam acolo absent,

ca să pot privi scena noastră

în linişte. simplu.

închizând ochii.

paradoxal, asta nu era decât

o altă mască a egofagiei.

dintr-un om profund, serios şi sensibil,

m-am străduit toată viaţa să devin un om.

nr. 2

o aşteptam în ziua aia cu vânt,

mi se-ncurcau genele,

firele de păr mi se-ncurcau pe faţă,

era aşa de enervant,

vârfurile firelor de păr pe obraji,

vântu care-mi împiedicase mersu pân-acolo,

firele de păr, nici prea scurte, nici prea lungi,

care mi se tot atingeau de buze,

mă gâdilau,

mă gândeam la tablourile lu dalí

cu buzele ălea şi insecta cu picioare subţiri

şi multe, stând abia agăţată de buze.

ce senzaţie de iritare...

şi când eram mic, cuvântu faun mi se părea

că reprezintă o insectă. un fel de

tăun fanfaron. adică un fel de dalí.

şi-atunci o tot aşteptam şi nu venea

şi vântu-mi zbura păru-n toate părţile

şi-mi arunca nisip în ochi.

şi după aia, tot atunci, seara,

am mers la un concert.

cânta DEZ MONA

un fel de tango-blues macabru.

mie-mi plăcea. acordeonu, contrabasu funebru,

saxofonu făcut din oase, ecoú saxofonului

subreal

şi strigătele unei păsări de pradă care

ieşea din gâtu solistului. erau

îmbrăcaţi în costume negre.

şi când am plecat, am zis „hai să mergem mai repede.

ne urmăreşte frigu”. nu mai era vânt,

era frig

şi io aveam viziunea ei sprijinindu-se pe mine

şi făcându-mă să mă înclin

tot mai mult, neavând pe ce să mă sprijin.

stăteam în aer aşa, deasupra unei ape,

cum stau suspendaţi oamenii şi lucrurile

în tablourile lu dalí despre moarte.

şi mă gândeam că asta ar fi o zi

aşa de nepotrivită ca să mor.

[...]

nr. 4 (câteva lucruri spuse în joacă)

era vorba despre moliile pe

care le creşteam în cameră

de patru ani de zile, moliile

ăstea cu aripi de aur, care ieşeau

din colţurile în care ne trânteam

câteodată şi ştii... atunci

când striveşti o molie...

cum îţi rămâne sufletu

ei impregnat în liniile

amprentei. ce prostii vorbesc,

nu pot să spun lucruri

cu adevărat importante acum.

naufragiat într-o cafenea

unde vorbim pe-ntuneric

şi diana bea ceai din dinastia ming.

aş mai sta până dimineaţă

cu sticla asta-n faţă

şi tablele de şah pe care ne mişcăm visele

toţi. cuiburile de molii

dintre venele casei gotice-s

cea mai mare comoară

pe care-o poţi descoperi în oraşu ăsta

sau în sufletu meu. ambele

pline de praf şi lucruri vechi.

atunci când striveşti o molie,

nu se întâmplă nimic cu adevărat

important pentru oamenii care

cred că detestă viaţa. moliile

sunt nişte fiinţe ciudate.

nu poţi să le prinzi când zboară.

când se opresc pe un perete, le poţi strivi

fără ca ele să depună cel mai mic efort

pentru a-şi salva viaţa. atunci când omori

o molie, îi iei sufletu asupra ta. ce prostii

vorbesc. nu pot să spun lucruri cu adevărat

importante acum. naufragiat într-o ceaşcă de ceai

unde totu trece. TAO & TEA.

nr. 5

ceva arde în camera cealaltă.

nu vreau să mă gândesc la nimic.

se-anunţă furtună, mă uit la un televizor stricat,

nu vreau să văd pe nimeni,

se dă un film franţuzesc cu un tip rafinat şi o mediocră,

lingurile vecinilor izbind în farfurii

mă agasează.

aspiratoarele vecinilor jupuind vopseaua de pe pereţi.

şi o mulţime de oameni care-mi spun

„fă aia, fă aia,

de ce nu faci asta, hai acolo,

ne-ntâlnim acolo, hai, hai”

şi io care m-am săturat, io care nu vreau

să dau explicaţii.

vreau să mă-nchid în cutia asta

şi să-i dau foc.

după asta, o să stau pe întuneric,

singur cu mormanele de cenuşă,

cu mirosu de carne arsă a obiectelor,

cu pereţii la fel de drepţi,

o să stau singur

după mica mea apocalipsă,

cum stau şi acum singur,

pe întuneric,

singur cu bâzâitu prizelor

şi nelipsita depresie de uikend.

am început să văd lucruri care

nu există, peliculele-mi secţionează

globii oculari,

totu se mişcă,

lucrurile-şi schimbă locu-ntre ele,

cineva tot intră aici.

„nu ştii de unde vin io!

nu ştii de unde vin io!

nimeni nu ştie”.

urmăresc să devin superficial şi subiectiv

şi-i atât de greu, de asta îs tot timpu-aşa de obosit.

ceva arde în camera cealaltă.

se simte căldura. contururi nesigure.

nu mai vreau nimic altceva.

nu vreau să mă gândesc la nimic.

nr. 6 (note – sfânt, de 3 X sfânt)

ştii, şi-atunci când stăteam în compartiment,

femeia aia apărând şi lăsându-mi pe genunchi

o iconiţă cu marca SFINŢIT şi preţu 10.000.

interesant cum genunchiu meu devenise

un fel de mobilă, un colţ de masă,

o etajeră

pe care laşi ceva pentru a fi văzut de altcineva.

oare dacă are ştampila de la sfântu duh,

costă mai mult? dacă nu, ar fi fost 5.000?

mai lipseşte să vină un popă pe culoar,

cu o cădelniţă şi nişte busuioc la sutană,

şi să strige, din compartiment în compartiment,

„5.000 sfinţirea, 5.000 sfinţirea”.

popa, după cum se ştie, umblă în haine sfinţite.

şi după ce le spală, le sfinţeşte iară,

pentru că ~noul bonux cu oxigen activ~

i-aşa de bun, încât spală şi sfinţirea din haine,

ptiu, drace!

şi ce poţi aştepta de la o sfinţire la 5.000?

o fi promoţie de-i aşa ieftină

şi dacă duci 3 obiecte la sfinţit, o fi 3 la 10.000?

„haideţi, părinte,

luaţi 10.000 pentru ăstea 3 tricouri

cu cradle of filth, mayhem şi morbid angel

şi nu-i spuneţi lu şefu ăl mare,

nu mai tăiaţi chitanţă, ne-nţelegem noi”.

şi după asta, femeia surdomută trece-napoi

şi-adună iconiţele cu duh de pe genunchii

oamenilor.

o fi stând pe la vreo mănăstire sau

o fi făcând parte dintr-o reţea de contrabandă

cu iconiţe sfinţite şi plastifiate?

care-o fi targetu ei? călătoru care vrea

să aibă asupra-i ceva atins de sfinţenie?

da femeia asta cum s-o fi simţind cu

atâtea lucruri sfinţite asupra ei? nici

popii n-au atâtea. nici măcar ăia cu

numere la maşini „69 HAR”.

nr. 7

în ziua aia ascultasem café del mar,

da-n spaniolă mar îi şi feminin, şi masculin. pescarii cred că marea-i o femeie, pentru pescari, marea îi la mar, pentru mine, marea îi la mar, pentru ea, marea-i plină de pescăruşi care mănâncă ochii morţilor.

ea se crede pescăruş.

mă simt gol cum îi crâşma asta dimineaţa

şi plin de spuma lumii ca-ntr-o legendă taoistă despre ceai. io am spus

dintotdeauna (acum apare ea

exact în crâşma asta,

îmi zice...

nu mai ştiu ce-mi zice,

se uită la mine lung, lung,

stăm un pic de vorbă şi pleacă), io dintotdeauna am zis

„sufletu-i un înveliş pentru corp, şi nu invers”.

azi l-am văzut, eram emoţionată, azi l-am văzut, era în plovăru lui verde de-atunci, din ziua aia. am intrat acolo-n crâşmă şi m-am pus la el la masă. nu prea ştiam ce să zic. era la câţiva ani după ce ne-am despărţit. intraserăm în „raiul nostru iadesc”, aşa cum am zis şi altădată şi nu ştiam ce să-i spun. trecuseră câteva zile de când.../

şi el stătea şi scria,

c-o sticlă cu apă de mare în faţă. m-am aşezat

ca un pescăruş lângă un mort adus la mal înspre dimineaţă.

mă pregăteam să.../

nu prea ştiam ce se aştepta să fac şi ce nu.

auzeam cum se cântă în mintea ei „should i stay or should i go? if i go, it will be trouble. if i stay, it will be double” şi-am zis „o vodcă dublă ce-ar fi să-mi iau, să-i dau şi ei, să-şi piardă chipu ăsta de harpie şi să fie iară om”.

hysteria nu trece decât cu café del mar

sau café atlantico din insula capului verde,

unde cântă cesária „mar é morada di sodade”.

cu cât călătoresc mai mult, cu atât mă simt mai gol. sufletu-i un înveliş

pentru corp şi corpu-i un înveliş

pentru goliciunea zilelor. sunt plin de „spuma jadului curgător”

şi dinastiile din miazăzi

îngropate în mine.

îmi vine să trăiesc.

►PLAY

can you be my expensive pet

with lavish fur

and golden claws,

easy to love & to forget?

and when i come at night

to find you surprised at your own sight

of sharpening your teeth

and underneath

my smile,

you’ll know i will have hidden

the strainings of my teething.

the days of crawling, the nights of crawling,

my bed stretched across the ceiling.

i hardly breathe

in the green rooms of insomnia.

my lids are peeling

and there’s no reference point, no rhythm

in the green rooms of insomnia.

all i have is time

and time to wonder

whether you’d be my expensive pet

with lavish fur and golden claws,

only to play with & forget

and i could go like this for hours...

pastel urban

(epilog)

vezi, şi luminile se sting,

se lasă iarna la beijing.

paharele îs toate reci.

de ce nu pleci, de ce nu pleci?

în lumea asta îs licori,

le tot încerci, le tot măsori,

da oricât ai fi tu de dus,

ca vodca nu-s, ca vodca nu-s!

că ea te face să rezişti

când ai în minte ochii trişti

ai muzelor de catifea.

sticluţa mea, sticluţa mea!

târziu i-acum, eşti mangă iar,

se lasă iarna în pahar.

iluziile-s toate seci.

de ce nu pleci, de ce nu pleci?