Nu asta era lumea în care voia să trăiască, adică, într-un fel, ar fi putut fi asta, dar unele lucruri nu i se păreau prea grozave. De exemplu, noroiul, dacă ploua, uliţele se făceau ”ca toţi dracii”, ca să folosim tot o expresie de-a bunicului, adică erau pline de gropi în care te puteai adânci până la genunchi. Mai ales că majoritatea drumurilor erau în pantă, de fapt aproape toate, cu excepţia celui care ieşea din sat și al acelei uliţe minuscule, aproape o potecă, pe care se afla el acum, și care constituia limita superioară a satului. Era un sat ale cărui case stăteau aplecate deasupra unui râu, cu uliţe drepte, închis într-un chenar uniform, din care el, cel puţin, îşi propusese să plece cu prima ocazie. Numai că acea ocazie întârzia să apară, iar el ajunsese la vârsta de paisprezece ani și se gândea uneori că viaţa nu-i oferise cine ştie ce satisfacţii. Dar asta numai în momentele în care se lua foarte tare în serios și îşi punea probleme existenţiale. În restul timpului, urca sau cobora uliţele satului, pregătindu-se pentru micile aventuri ale fiecărei zile.

    Bărbuţ locuia tocmai în capătul uliţei aceleia, era o casă mică, văruită de taică-su într-un albastru ţipător. Mişu râdea de fiecare dată când o vedea. Îi spusese de nenumărate ori lui Bărbuţ să-şi convingă tatăl să facă ceva, era o culoare ”ca toţi dracii”, nu înţelegea că râde lumea de ei, chiar nu le păsa deloc? În plus, casa părea că se miceşte pe zi ce trece, temelia se afunda parcă tot mai mult în pământ, astfel că Mişu îşi avertizase prietenul că avea s-o păţească. ”Cum aşa”, întrebase Bărbuţ. ”Simplu, îi zisese. O să muriţi îngropaţi de vii și n-o să ştie nimeni de voi. O să vă duceţi la fund, casei ăsteia îi place pământul.” ”Prostii, zisese Bărbuţ, enervat.”

    Bărbuţ nu se speria cu una, cu două. Cel puţin nu de vorbele lui Mişu, la care ţinea cu adevărat. Pe toţi ceilalţi îi pocnea de nu se vedeau. Era bătăuşul satului, campionul universului. Pentru că universul lor era mic, numai un deal, o pădure și un râu. Cum rezumase odată bunicul, satul lor era jumate deal, jumate vale. Numai că jumatea care era vale nu era jumate, ci era un biet râuşor care mai ronţăia câte puţin din marginea dealului, apropiindu-se mai mult de inima satului. Era un râu plictisit, ca mulţi dintre locuitorii satului.

    Mişu și Bărbuţ nu erau aşa de plictisiţi în ziua aceea. Îi trimisese directoarea şcolii să adune frunze de dud. Era ultima invenţie la şcoală, creşterea viermilor de mătase. În fiecare zi erau de serviciu doi elevi, care trebuia să aducă dimineaţa vreo doi saci de frunze. Viermii ocupaseră patru săli de clasă, și sacii trebuia să fie din ce în ce mai mari ca să-i sature. Pe măsură ce treceau zilele, deveneau imenşi și se mişcau întruna și energia asta a lor îi enerva tare pe copii, care nu aveau ochi să-i vadă. Directoarea încerca să-i amăgească, spunându-le că vor asista la o schimbare extraordinară și că acel an avea să fie o lecţie nemaipomenită pentru ei. O sa vedeţi cum viermii aceştia devin gogoşi, le zisese. Numai că drumul de la vierme la gogoaşă era tare lung și copiilor nu le plăcea mirosul acela și târâitul neâncetat al viermilor. Dacă era linişte, îi puteai auzi cum mănâncă. Erau nişte monştri mici, de care trebuia neapărat să scape. Dar nu ştiau cum. Îi învăţase cineva să le presare pe frunze cât mai multă sare. ”Le place”, le spusese omul râzând cu înţeles. Mişu bănuise că viermii aveau să se umfle de la sare, făcându-se ca toţi dracii. După care aveau să explodeze.

• Va mirosi îngrozitor în ziua aceea, gândise el cu voce tare.

    Dar viermii se încăpăţânau să trăiască. În plus, se găsise cineva care să-i dea de gol la directoare, care nu era în toate minţile. Îi chemase la careu și urlase la ei o oră întreagă. Era un mesaj viclean, legat de gospodăria comunală, de responsabilitatea fiecărui mic comunist și de şcoală, care îi educa nu doar pentru ei, ci și pentru patrie. Iar patria avea mare nevoie de viermii aceia, îi plăceau al dracului de mult și copiii trebuia să-i păzească încă vreme îndelungată, hrănindu-i cu frunza de dud pentru care era nevoie să parcurgă drumuri tot mai lungi și tot mai dese. În plus, directoarea le schimbase sacii, le găsise unii mai încăpători și frunza de dud trebuia îndesată cât se putea de mult.

    Apropiindu-se de casa lui Bărbuţ, Mişu izbucni, ca de obicei, în râs. Era plin de noroi până la genunchi și se opri câteva clipe să-şi admire pantalonii. Temelia părea să se fi adâncit din nou, dar el nu mai voia să insiste. Într-o zi îi spusese chiar lui Bărbuţ tatăl că ar fi fost bine să o măsoare în fiecare zi, dar omul nu păruse prea interesat. Ba chiar se uitase urât la el și, îndepărtându-se, îi transmisese ceva de genul ”să vină mă-ta s-o măsoare”. Dar Mişu nu avea să-i spună asta mamei sale, nu avea niciun sens, nu o interesa pe ea casa altora. Tatăl lui Bărbuţ era un om destul de ciudat. Era înalt de aproape doi metri, slab mort și cu un picior mai scurt, iar, pe lângă toate acestea, mai vorbea și urât la beţie. Iar beţia nu era ceva neobişnuit pentru el. Lumea zicea că fusese rodul unei iubiri de-o noapte, în cimitir. Cică tatăl lui se aflase în sat doar în trecere, dar avusese destul timp să o seducă pe biata fată. Venea seara, pe ascuns, și o chema la poartă. După care se ducea cu ea și se iubeau în cimitir. Numai în cimitir, aşa sublinia fiecare om care spunea povestea asta. Numai acolo! Omul trebuie că era nebun, dacă nu era dracul în persoană. Iar fata îl ascultase și făcuse una nefăcută. Aşa că tatăl lui Bărbuţ era normal să fie aşa și oamenii, deşi fugeau de el cât puteau, îl înţelegeau. Nu-şi cunoscuse niciodată tatăl și nu suporta să i se vorbească despre el. Mai ales mila nu o putea suporta tatăl lui Bărbuţ și nu erau puţini cei care luaseră bătaie din cauza asta. Nu părea un om puternic, dar nu îndrăznise nimeni să-i opună rezistenţă, niciodată. Le era frică de el, pur și simplu.

    Bărbuţ era deja la poartă, uitându-se la Mişu, cum se hlizea.

• Iar a intrat, zise Mişu.

• A intrat pe dracu. Unde vezi tu c-a intrat?

• Se vede cu ochiul liber, să mor io!

    Bărbuţ se uită chiorâş la prieten, apoi la casă, după care dădu din umeri:

• Să mori, dacă asta vrei.

    Mişu îşi dădu seama că-l supărase, aşa că-l bătu prietneşte pe umăr, dar Bărbuţ se scutură imediat.

• Ai fost? îl întrebă.

• Am fost, zise Bărbuţ cam posomorât.

• Și?

• Şi... ce?

• Cum era?

• Ce să fie?

• Aia... Chestia aia pe care ai vrut s-o vezi.

• Lasă, mă, nu vrei să ştii, continuă Bărbuţ.

• Dacă nu-mi spui, nu mai vorbesc cu tine o săptămână!

    Prietenul dădu nepăsăstor din umeri.

• Nu mai vorbesc o lună, accentuă Mişu, iar Bărbuţ schiţă acelaşi gest.

• Nu mai vorbesc niciodată, ameninţă Mişu și se opri.

• Bine, mă, îţi spun, zise Bărbuţ. Era... aşa...

• Cum?

• Păi lasă-mă să zic!

• Dar spune-odată!

• Era ca un cleşte!

    Mişu îl privi neîncrezător, iar Bărbuţ lăsă ochii în jos, oarecum ruşinat.

• Mă, tu sigur ai fost?

• Sigur.

• Și te-ai uitat?

• Daaa, m-am uitat, dar nu se vedea prea bine, era întuneric acolo.

• Şi-atunci cum poţi să spui că era ca un cleşte.

• Am presupus...

    Mişu încruntă uşor din sprâncene, după care dădu, la rândul lui, din umeri. La urma urmei, Bărbuţ fusese mult mai curajos, el nu avusese curajul să facă asta și probabil nu-l va avea niciodată. Până și bunicul îi spusese că îl considera cam fricos, lucru care-l îndepărtase pentru o vreme de la inima lui. Dar dacă asta era realitatea, trebuia să creadă, la urma urmei.

• Adunăm? întrebă Bărbuţ.

• Adunăm.

    Se îndreptară, prin noroi, spre capătul uliţei, după care coborâră spre râu. Trecură de casa lui Mişu, iar acesta refuză să privească spre ea. Când pleca de acasă voia să uite de tot, până și de propria familie. De fiecare dată spera să fie plecarea cea mare, cea adevărată, acea plecare care-l va duce departe, într-un oraş imens, în care toate străzile erau asfaltate și iluminate pe timp de noapte, în care nu simţeai mirosul acela de noroi amestecat cu balegă și în care nu locuiau decât oameni cumsecade. Niciun bărbat zămislit în cimitir, nicio directoare nebună, niciun vierme de mătase. Oraşul acela mare avea să fie locuit numai de oameni speciali. Oameni ca el, se gândea, după care zâmbea, oarecum jenat. Traversară râul și o apucară pe mal în jos, într-o zonă pe care nu o exploraseră aproape deloc. Era zona în care murise bunicul lui Mişu, în urmă cu trei ani. Se aşezase la umbră și rămăsese acolo. Toată suflarea satului îl căutase timp de câteva ore și nu ştiuse nimeni de ce murise. Mişu nici nu credea că murise şi aştepta uneori, oarecum temător, să-l vadă venind. Dar bunicul său fusese un om încăpăţânat, o recunoscuse chiar el, de nenumărate ori.

    Râul era mărişor în ziua aceea. Undeva, în amonte, se spunea că se construise o hidrocentrală. Apa râului era acumulată într-un bazin imens și abia dacă mai curgea câte un firişor. Din când în când însă, oamenii ăia îi dădeau drumul și râul se dezlănţuia la vale, tulbure și agitat. Dacă mai și ploua, dobândea uneori o culoare aproape negricioasă.

    Copiii trecură de o zonă de sălcii, după care ajunseră într-o pădure de arini. Satul se vedea din ce în ce mai departe, dar ei nu se opriră. A doua zi trebuia să hrănească viermii de mătase. După pădurea de arini urmă încă una de sălcii și încă una de arini. Râul curgea cu un zgomot neobişnuit, ca un fel de hârâit sau ca un hohot stins. Porţiunile de sălcii și de arini alternau invariabil. Se îndepărtaseră deja bine de sat și nu se simţeau în largul lor, dar le era ruşine să-şi recunoască frica. Li se spusese clar că în direcţia aceea aveau să găsească duzi înalţi, cu frunză atât de mare, încât sacii aveau să se umple imediat. Era de ajuns să tragă de o ramură și să culeagă câteva frunze. Astea mari le plăceau cel mai mult și viermilor de mătase, dar nu acesta era motivul pentru care le căutau ei.

• Auzi, Bărbuţ, zise Mişu, tu sigur ai fost acolo?

• Sigur, răspunse Bărbuţ, fără să-l privească.

• Și te-ai uitat tu, aşa, și nu ţi-a fost frică?

• Nu mi-a fost.

• Deloc?

• Deloc.

    Băieţii îşi continuară mersul, sperând încă să găsească duzii aceia cu frunze uriaşe. Erau obosiţi și lui Mişu îi trecu prin minte că ar fi putut să doarmă pe malul râului, nu putea să li se întâmple nimic. Casa era deja prea departe. Trecură de încă o porţiune cu arini și de încă una cu sălcii. Apoi încă una de arini, parcă mai deasă ca toate celelalte și Mişu se gândi că era posibil să se lase seara, deşi nu putuse să treacă atât de mult timp. Înaintară fără să vorbească, grăbind puţin pasul, din dorinţa de a depăşi cât mai repede porţiunea aceea. Le era ruşine să-şi recunoască oboseala și frica, însă nu erau în stare să-şi ascundă un clănţănit uşor al dinţilor.

• Pe aici a murit bunicul, zise Mişu, încercând să-şi ascundă teama.

• Nu mă interesează, zise Bărbuţ, hai să adunăm odată frunza aia.

• E cam târziu, zise Mişu, începând se cedeze.

    În depărtare, pădurea părea că începe să se rarefieze. Râul se auzea tot mai puţin și cei doi se gândiră pentru prima oară că s-ar putea rătăci. Râul era singurul lor reper, nu era de ajuns să meargă înapoi. O luară totuşi la fugă în direcţia luminişului aceluia, sperând să scape cât mai repede. Frunzele uscate le foşneau sub picioare, mărindu-le și mai tare spaima.

• O să ne rătăcim, zise Mişu, continuând totuşi să alerge.

• Ba nu, o să ne întoarcem cu bine, zise Bărbuţ.

    Până la urmă pădurea de arini luă sfârşit. Ieşiră într-un luminiş foarte larg, în care părea să adie un vânt prietenos. Chiar în mijlocul lui se zărea un copac înalt, un dud cu frunze cum cei doi copii nu mai văzuseră niciodată până atunci. Începură să râdă, nu fuseseră minţiţi. Apoi hohotul încetă și se gândiră că făcuseră un drum lung și că erau departe de râu. Desfăcură sacii și se aruncară înspre prima creangă, aplecând-o până aproape de pământ. Era ascultătoare, parcă voia să le facă un bine viermilor acelora. Începură să rupă frunzele cu putere, aproape cu mânie. Îşi promiseră că aveau să omoare cel puţin o parte din viermii ăia și îşi imaginară cum aveau să-i zdrobească cu degetele, transformându-i într-o pastă albă, care nu avea să mai devină niciodată gogoaşă. Sacii păreau să se umple destul de repede, iar lumina părea să le mai promită un minim răgaz pentru întoarcere. Lăsară prima creangă și se aruncară spre cea de-a doua. În momentul acela văzură însă că deasupra ei era ceva lipit de trunchiul copacului, ceva de o culoare diferită, un albastru asemănător casei lui Bărbuţ.

• Ce să fie? întrebă Mişu, dând drumul la creangă.

    Bărbuţ se ridică pe vârfuri, trase creanga în jos și privi cu atenţie.

• E o... cruce, spuse el.

    Prinsă de trunchi cu câteva cuie, o cruce mică se găsea chiar deasupra lor și Mişu se gândi instantaneu la bunicul său și înţelese că nu avea să mai vină acasă. Aruncă sacul și se întoarse spre pădurea de arini. Bărbuţ îl privi câteva secunde, după care aruncă, la rândul lui, celălalt sac și se îndreptă spre Mişu, înjurând-o pe directoarea aia împuţită de mamă și de viermii de mătase. Îşi bătu din nou prietenul pe umăr, încurajator. Pădurea de arini părea, la întoarcere, și mai întunecată.

• Acum spune sincer, Bărbuţ, tu chiar ai fost acolo?

• Am fost.

• La toaleta fetelor...

• Da, mă, am fost.

• Și te-ai uitat pe gaura cheii...

• M-am uitat.

• Și nu ţi-a fost frică.

• Mie nu mi-e frică... în general, zise Bărbuţ, cu o tresărire uşoară.