Trezită la ora cinci, s-a spălat pe dinţi, a luat repede rucsacul şi un CD cu Pink Floyd. Ceva vechi, dar bun, şi-a spus, alergând deja către staţia de autobuz. Era prima cursă către micul oraş în care avea să fie profesoară de engleză timp de un an. Sau mai mult, se gândea uneori, cu neîncredere. Era de fapt o staţiune montană, lumea mai mergea la schiat, din când în când, fără prea mare entuziasm. Peisajul era grozav, dar cine s-ar mulţumi numai cu atât?

Ţinea walkmanul în mână și dădea din cap, lent, dar constant. Îi plăcea. Muzică bună. Eternă. Un coleg de liceu îi spusese, cu mulţi ani în urmă, că de-asta asculta și un unchi de-al său, lăutar vestit. Îl ascultase o dată, într-un restaurant, era groaznic. Anti-talent total. Dar asculta omul Pink Floyd? Asculta. Chiar și Nirvana. Și Queen. Și cânta nişte manele de tot căcatul. Pentru bani, că altceva am la suflet, zisese el, ridicol.

Destul de caldă dimineaţă. Staţia nu era staţie, ci doar o pancartă albăstruie, plină de pete de rugină (sau mai degrabă ruginită, cu pete albăstrui), pe care se mai putea citi numărul 22. În centru, scris frumos, de o mână sigură. Greu de spus dacă tăbliţa avusese cândva și vreun alt mesaj. Era prinsă cu o sârmă de stâlpul electric.

Un ţărănoi îmbrăcat în salopetă o privea insistent și îi explica ceva unui coleg. Transmite în direct despre mine, îşi spuse ea. Omul transmitea mesaje scurte și tot mai dese, astfel că făcea zeci, poate sute de răsuciri ale capului. Prietenul lui rîdea cu înţeles, uneori se auzea chiar un chicot scurt, de puber. Avea un fes roşu, aplecat pe-o parte. Idioţii dracului, îşi spuse.

Alţi călători se adunaseră, într-o grămadă fără nicio logică. Mulţi dintre ei se cunoşteau, aproape toţi, de altfel, numai cei doi ţărănoi în salopete păreau să călătorească ocazional cu douăşdoiu'. Un muncitor scoase un pachet de cărţi şi-i şopti ceva altuia. Ceva legat de ”noi”, i se păru ei că înţelege. Cărţi noi. Obiceiuri noi. Oameni noi. Numai autobuzul nu era nicăieri.

Se gândi că n-ar fi stricat să schimbe câteva cuvinte cu cineva. Se uită la toţi, repede, dar nimeni nu-i atrase atenţia. Era o singură femeie, de vreo patruzeci de ani. Privea în gol. O faţă inexpresivă, parcă uşor încruntată.

Trecuse peste o jumătate de oră. Lumea nu părea deloc îngrijorată, de parcă era firesc să aştepte atât. Nimeni nu striga, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu încerca să dea telefon undeva. Ţărănoiul în salopetă continua să transmită în direct. Colegul lui continua să chicotească. Idioţii dracului, îşi spuse.

În sfârşit, apăru. Era un autobuz vechi, galben, care scotea nori groşi de fum. Se apropia încet, nepăsător, cu un zgomot teribil. Lumea începuse să se strângă în jurul ei, împingând-o uşor înainte. Îi privi dezgustată pe cei de lângă ea, dar degeaba. Autobuzul opri lângă ea, se deschise uşa, și mulţimea o împinse, pur și simplu, pe scări. Multe locuri erau deja ocupate, dar găsi unul liber, pe rândul al treilea. Era chiar pe roată, și poziţia picioarelor era foarte incomodă, dar era prea târziu ca să-l schimbe, mulţimea ocupase deja tot ce era de ocupat. CD-ul se terminase și se gândi cu regret că nu luase încă unul, dar nu crezuse că avea să dureze atât. Îl puse din nou și lăsă capul pe spate, având, pentru o clipă, o senzaţie de relaxare. Tresări imediat, gândindu-se cât era de murdar scaunul ăla. Se uita în faţă, încercând să vadă ceva interesant. Dar nimic.

În autobuz era forfotă mare. Mai multe perechi jucau cărţi, unii îşi povesteau viaţa cu voce tare, alţii spuneau bancuri răsuflate și râdeau zgomotos. Orăşelul nu era departe, nici măcar douăzeci de kilometri, dar autobuzul înainta cu greu, cu un sunet gros, răguşit, un fel de geamăt al autobuzelor. Profesoara închise ochii preţ de câteva secunde. Îşi lăsă din nou capul pe spate, uitând voit de mizerie. Încercă să adoarmă, apoi îşi dori să fumeze. Gândurile începură să rătăcească.

Coborî din autobuz și încercă să-şi amintească unde era şcoala. Alese o direcţie și plecă. În faţa ei mergea, cu paşi mari, un bărbat înalt. Probabil un profesor, se gândi. Era îmbrăcat într-un costum gri, murdar ca hainele celorlalţi călători din autobuz. Se gândi să-l abordeze, dar parcă omul făcea paşi tot mai mari. Pentru o secundă îi fu frică, mai ales că toţi ceilalţi călători plecaseră în direcţia opusă, spre centrul oraşului. Îl lăsă să se îndepărteze.

Şcoala avea un gard metalic, rupt în foarte multe locuri, iar poarta stătea atârnată într-o balama îndoită. Intră în hol și se îndreptă spre cancelarie. Bătu la uşă. Nu răspunse nimeni. Intră totuşi. Bărbatul care fusese mai devreme în faţa ei stătea în picioare, în mijlocul încăperii. Luase deja un catalog şi-l rezema oarecum de o masă.

- Bună dimineaţa! spuse ea.

Omul nu răspunse. Continuă să o privească.

- Am să-ţi spun asta o singură dată, zise.

- Ce? întrebă ea, provocator.

- Să nu te mai aşezi niciodată pe locul acela!

- Care loc?

- Din autobuz. E locul meu...

- Cum adică?

- E locul meu și nu mă întrerupe. Crezi că poţi să vii tu, o tânără absolventă, fără dram de experienţă, să-mi iei locul... E absurd... Am dobândit locul ăla după zeci de ani de navetă, e revoltător să vii aşa, pentru prima oară, să nu întrebi pe nimeni nimic și... să te aşezi în faţă. Un loc în faţă, ştii ce înseamnă asta? Ani grei de muncă, zeci de ani de navetă... Să nu se mai întâmple!

Numai un an? se întrebă ea, scoţându-şi căştile și punând totul frumos, în rucsac. Apoi scoase o ţigară, îl privi în silă pe noul coleg și plecă. Idiotul dracului, îşi spuse.