Cartea cuprinde numai o nuvelă pe care Cinghiz Aitmatov a reuşit s-o ducă la capăt într-un interval de douăzeci şi cinci de ani. Serghei Voronstov e un tânăr chemat la luptă  împotriva  naziştilor şi elementele obişnuite în astfel de situaţii sunt bineînţeles evocate : despărţirile dureroase, iubirea abandonată, tinereţea furată etc. Numai că Aitmatov nu mizează în primul rând pe acestea, ci pe un drum, un început de călătorie, cu câteva întoarceri în memorie, cu o coincidenţă semnificativă şi cu o intervenţie neobişnuită. Voronstov călătoreşte spre front, împreună cu camarazii de arme, cărora nu le face o impresie prea bună : e timid, ciudat, nătărău, adolescent, călugăr etc. Între Voronstov şi lume se creează o ruptură - omul în raport cu lumea, supra-temă a cărţilor lui Aitmatov. Deşi pare un om slab, Voronstov nu trece deloc neobservat de ceilalţi şi forţa lui vine tocmai din faptul că e diferit. El nu poate fi un soldat oarecare din mulţime, deşi cineva, poate destinul, încearcă să-i anuleze această individualitate. Călătoria soldaţilor, mai întâi pedestră, trece şi prin satul său. Momentul nu e deloc motivant pentru unii soldaţi, obligaţi să-şi continue marşul sub privirile familiei sau ale prietenilor, sa treacă pe lângă propriile locuinţe fără să se poată opri câteva minute, să se audă strigaţi fără să poată vorbi. Soldatul nu poate ieşi din rând, lupta lui începe cu acest marş, pe parcursul căruia devine o simplă piesă într-un angrenaj asupra căruia nu va avea nici o influenţă, iar asta va dura până când cineva - nu se ştie cine - va hotărî să-l oprească. Atunci soldatul va putea redeveni omul obişnuit şi se va putea ocupa din nou de propria viaţă. Despărţirea lui Voronstov nu fusese făcută pe îndelete, nu reuşise să se vadă cu toşi cei pe care-i avea în suflet. Părinţii îi făcuseră plecarea şi mai dificilă, pentru că mama îl îndemna să nu ucidă pe nimeni, iar tatăl spunea că datoria de soldat îi impunea să elimine cât mai mulţi duşmani, pentru a câştiga războiul şi a nu fi el însuşi omorât. Scena de război relatată de tată este foarte reuşită : atacarea unui vapor cu ajutorul unui submarin şi savurarea momentului, urmărind atent cum se înecau inamicii, unul câte unul. Cei care încearcă să ajungă la bordul submarinului, când acesta e ridicat la suprafaţă, sunt pur şi simplu împuşcaţi. Tatăl îl învaţă pe Voronstov să scape de sentimente, dar el se va întreba pe tot parcursul drumului dacă trebuie sau nu să ucidă. O încurajare puternică îi va veni de la o ţigancă ghicitoare care îi spune pur şi simplu că e un ales al destinului, un nemuritor. Nu ar fi crezut nimic din toate acestea, dar e impresionat mai întâi de faptul că e un ales al ghicitoarei, care ţine morţiş să-i vorbească şi care posedă destule adevăruri despre viaţa lui. Ea îi spune de asemenea că este pur, ceea ce face deliciul camarazilor. Iubirea cu Nataşka - poreclită Kominterna, datorită implicării sale în lupta de propagandă - e abandonată la începuturi. Şi Nataşka îl alesese tot datorită purităţii sale şi îi promisese că vor realiza lucruri mari împreună : ea va ţine discursuri, iar el va lua notiţe, va fi jurnalist. Dar sora lui, Veronika, îl va anunţa într-o scrisoare că fosta lui iubită se căsătorise cu un bărbat mai vârstic, declarat inapt de război.

Poate că tragicul existenţei lui Voronstov vine din faptul că nu înţelege cum poate să fie considerat un ales al destinului şi în acelaşi timp să fie anulat, uitat în mijlocul unei mulţimi care nu-l recunoaşte şi care-l ironizează în permanenţă. Toate visele pe care şi le clădise în copilărie şi adolescenţă ajung pe un drum asupra căruia el, alesul, nu are putere de decizie. I se spune să meargă în rând cu ceilalţi şi face asta. Apoi e urcat într-un tren care-i va duce mai aproape de front. Anularea individualităţii pune în evidenţă extraordinara sete de viaţă a tânărului soldat. Dincolo de executarea unor ordine, el ar avea nevoie să înţeleagă ce i se întâmplă, şi-ar dori să poată face o alegere, dar nu este posibil. Aitmatov redă atât de bine toate acestea, încât avem impresia că personajele nu sunt oameni, ci suflete. Pierdut în mulţime, Voronstov aşteaptă cu emoţie momentul plin de cruzime în care “numai soarele nu va fi stropit de sânge”. Şi continuă să se întrebe dacă ar fi bine sau nu să ucidă, întrebare reluată parcă la infinit de zgomotul roţilor de tren.