Mi-a atras atentia Asasinatul din Via Belpoggio, o nuvela legata de preocuparile psihanalitice ale autorului. Tema este asemanatoare cu cea din « Crima si pedeapsa », dar nuvela mi se pare mult sub nivelul lui Dostoievski. Giorgio e un muncitor sarac, care duce o viata dubla, cea banala, stiuta de toti si o alta ascunsa adanc in mintea sa. Oscileaza intre luciditate si nebunie si poate farmecul textului vine chiar de aici. El il ucide pe Antonio pentru bani. Scopul ii era evident si bucuria ca poate deveni bogat asa de usor e nedisimulata. Dupa crima insa incepe sa aiba remuscari si angoasa il face neputincios. Isi doreste sa fuga, apoi merge totusi la locuinta pe care o partaja cu un coleg de munca, Giovanni. Ascunde banii fara sa fie prea sigur de ascunzatoare, apoi isi doreste sa-i imparta cu cineva pentru a avea un complice, lucru care i-ar lua o parte din povara. Ceea ce incearca sa ascunda Giorgio nu sunt numai banii, ci si acea viata care il reprezinta cu adevarat si care de fapt nu mai poate fi disimulata. In dimineata de dupa crima refuza sa mai mearga la lucru. Tensiunea creste cand Giovanni ii spune ca este suspectat de colegi, in urma unei descrieri facute de un martor. Giorgio e un personaj destul de ciudat si o anume caracteristica - nu spun calitate – l-ar putea arata intr-o perspectiva destul de originala : « In trista societate in care traia, Giorgio era numit Domnul. Nu i se decerna titlul acesta pentru manierele lui, care se aratau totusi superioare celor din jur, ci pentru dispretul pe care-l afisa in legatura cu obiceiurile si micile amuzamente ale colegilor. » Deci Giorgio se vrea diferit de ceilalti, superior. Isi doreste o alta conditie, pe care crede ca o va obtine prin furt si crima. Numai ca aspiratia lui nu e bazata pe nimic, iar schimbarea de conditie are in acest caz nevoie de un miracol. Iar cum miracolele nu pot fi alese decat in varianta lor negativa, Giorgio face o astfel de alegere. In final Giorgio se preda, implorandu-i pe oamenii legii sa fie buni cu el. Gravitatea de la inceput, misterul vag care-l inconjura se topesc intr- o senzatie de patetic. Practic conditia comuna, stiuta de toti, e confirmata chiar prin gestul radical care voia sa o afirme pe a doua, cea dorita. Personajul mi se pare destul de slab, abia conturat – prin simpla acumulare de fapte, gesturi, senzatii – superficial. Nici frica lui nu are nimic special. Textul nu e plictisitor, numai ca da o puternica impresie de deja vu.