Motivul pentru care nu am sa rostesc numele iubitei mele este pentru ca ea il considera odios. Am sa spun totusi ca am intalnit-o in cadrul unui eveniment monden de o mediocritate crasa. Era vorba despre celebrarea unei anumite reusite literare. Nu stiu nici acum despre ce fusese cu adevarat vorba pentru ca nimerisem in barul acela nenorocit din greseala. Nu aveam nici cel mai neinsemnat interes pentru literatura ultimului deceniu. Imi repugnau romanele contemporane. Le consideram economicoase in limbaj dar avide dupa orice fel de picanterii sexuale. Asistam la o petrecere de marionete, predestinate, fiecare, in felul sau, unei sugestii a esecului. Bautura si tigari, izul asexuat al atractiilor asentimentale dintre femeile si barbatii viitorului. Li se parea atragator jocul pe care si-l afectau reciproc...un joc al legaturilor din betie prin betie, privat de sentimente, lipsit de angajamente. Tabloul mi se parea ilar...o pasibila decadere din muradar in deghizari mizerabile de femei usoare si afemeiati, de victime ale modei si iliterati in voga. Ce orgie a decaderii din trecut...din maretia si grandoarea lasciva a curtezanelor, din fetisismul afirmat al prostituatelor.

Eram atunci, ca si acum, dealtfel, prototipul barbatului practic. Tresaream, avid, la prima preconizare promitatoare a unui castig imediat. Inginer cu diploma si cativa ani de experienta relativ minora in domeniu, aspiram paralel, la o integrare in clubul afaceristilor mondeni. „Castiguri nelimitate pe termen scurt!”, era, pe buna dreptate, ghidul meu, numele de alint, cand venea vorba de o rebotezare in sanul protectoratului economic. Oricum ai fi privit lucrurile nu puteai sa ma convingi ca nu sunt diferit. Eram, prin asimilare, plenitudinea esecurilor metamorfozate in triumfuri, complex de forme absolute si redistribuiri ale absolutului. Aveam 26 de ani, dar pentru ca am experimentat prea multe intr-o succesiune de momente prea scurte, eram...ma consideram, mult mai batran. Ma vroiam deasupra tuturor. Aveam nevoie de mine dincolo de prezumtiile a ceea ce insemna sa traiesti, mai adanc decat quintesentialul a ceea ce insemna sa cunosti, sa te cunosti. Eram inger si demon, eram partener de viata si curvar, eram idiot si geniu totodata, dar pana sa o intalnesc pe ea, nu imi inchipuisem ca aveam sa renunt la mine ca sa o inteleg pe ea.

Atunci cand am intalnit-o era un amalgam al sentimentelor contradictorii, al perceptilor radicale despre sensul vietii...despre traire. In toata aceasta a ei rebeliune, nesabuinta o abdica de tot ceea ce eu consideram a fi matur, predilect, rational. Credea despre ea ca avea sa moara de o asa-numita „boala incurabila”, deznodamant pe care il considera amorful triumf al vietii asupra inconsistentei ei psihice. Traia de pe o zi pe alta, finantandu-si moartea ideologica, sucombarea morala. Fusese refugiul multor oameni, multi oameni fusesera refugiul ei. Se hranea cu vorbe, nu le digera pe toate, suferea de anemie, era mult prea slaba. Femeia aceasta subiectiviza subiectivismul schopenhaurian. Putea sa inteleaga orice banala discutie ca pe un mister cosmologic. Putea descarca cifrele si parametrii de insemnatatea lor, avea darul de a aduce matematica la cel mai funest rudimentarism. Numai ea stia sa patrunda intelesuri atat de subiectiv, incat sa te faca sa admiti ca obiectivismul duce la dezintegrarea continutului. Era capabila a conferi tot atatea sensuri unei afirmatii, cate culori pe lume. Ma fascina.

Iubea sa citeasca, adora sa scrie. Rabdarea, insa, nu era un atribut care sa o flateze. Dimpotriva, vroia totul sau nimic, avea nevoie de cat mai mult in cel mai scurt timp. De aceea, de multe ori, pasiunea sa pentru literatura ramanea, un cufar vechi in ograda de arii ocupationale dintre cele mai diverse: modelling-ul, fotografia, promoting-ul, cursurile de dans societal, sau mai degraba, entertainment-ul in cluburi sub forma dansului pe bar.

Se incapatana sa-si desconsidere talentul, pentru bani. Intrebata asupra motivului pentru care isi provoaca propria indobitocire, imi raspundea ca era deprimata, nu mai avea idei si ideile nu aveau continut, nu avea bani de carti, de mancare, de tigari. Petrecea mult prea mult timp in fata oglinzii. Isi cerceta riguros liniile fetei, marimea nasului, pozitia obrajilor. Isi numara pistruii si ii vroia mai putini. Ma ruga insistent sa-i fac fotografii, sa o pozez in aer liber, sa ne asumam roluri ridicole de model si fotograf profesionist. Vorbea neincetat despre bucle stralucitoare volumizate artificial, buze carnoase si mult luciu de buze, hainute pretentioase si tocuri inalte. Ma innebunea cu idei absurde de poze in zapada cu ea in bikini, beauty-shot -uri in hale si uzine dezafectate.

Cateva incercari nereusite, si isi daduse, in cele din urma seama, ca eu nu eram fotograf acreditat si ea nu era fotogenica. Isi taiase parul si si-l adusese pana la nivelul urechilor, odata cu lungimea descotorisindu-se si de obsesiile pentru un par etern mai bogat, mai lung, mai intins. Incepuse a-si pudra nasul excesiv pentru a ascunde urmele de pistrui care o deranjau. Isi incadra artificial buzele intre doua linii creionate in rosu aprins, incarcandu-le apoi, cu substantiale cantitati de luciu ostentativ. In toate incercarile de a se modela superficial, reusise a-si denuda frumoasele trasaturi faciale de specifica dragalasenie si candoare cu care ma cucerise. Invatasem, insa, ca trebuie sa ma comport asa cum vrea ea, sa-i anticipez dorintele si sa ma supun. O vedeam ca pe muzica din gramofonul antic pe care nu-l voi achizitiona pentru vechimea lui, ci pentru aroma stranie a sunetelor de demult. Eram convins ca ma iubea.

In trei ani si sapte luni de zile, am incercat sa ne construim o relatie serioasa. Legatura sentimentala dintre noi am desenat-o pe doua inele de argint si ne-am atasat-o de degetul inelar. Nu demult, insa, descoperisem ca ma insela...nu o data, ci in mod repetat. Incepuse sa-si doreasca sa fie cu alti barbati. Barbati mai tineri, barbati cu bani, barbati cu masini, barbati cu teren, afaceristi mondeni. O vroiam fericita dar nu puteam sa indur nevoia ei de a fi cu alti barbati.

O pandeam, o pazeam, o urmaream. Fumam doua pachete pe zi, ma durea pieptul ingrozitor, de multe ori nu puteam respira. Ma imbolnavisem de trei ori intr-o saptamana. Lucram dar nu aveam niciun ban, nimic pus deoparte, totul investit in ea, in hainutele ei, in cizmulitele ei, in mesele ei romantice la restaurant. Incepusem sa ne certam din absolut orice. Ne ciondaneam mereu, ne impacam rar. Nu vorbeam cate trei saptamani la rand. Nu raspundea la telefon. Ma trezeam sunand-o, vorbind ore intregi cu casuta ei vocala, si nu stiam de ce. Imi era terifica asteptarea. Subitele mele automatisme si impulsuri nervoase ma ingrozeau adeseori. Eram oare dependent? Ma manifestam oare ca un obsedat?

Incepusem sa o urasc atat de mult incat imi era imposibil sa nu o mai iubesc. O urmaream peste tot atunci cand nu eram impreuna. Deseori, sau poate doar intamplator, ii stateam sub balcon urmarind cum se sting si se aprind luminile din apartamentul ei. Stiam exact daca se imbraca, se spala, daca doarme, daca e singura sau se bucura de compania altuia. Ocheam din cand in cand, lumina sumbra a scarii si umbrele care o modelau. Cred ca o asteptam. Poate, inca o mai astept. Dintii ei inegali si nealineati, perfectul ei zambet, leganatura ei greoaie, minunatul ei mers, hainele ei cu accente retro, fabulosul ei stil vestimentar si mirosul ei, mireasma unei suite de femei de epoca toate stranse la un loc intr-un camp de flori. Speram ca jocul luminilor plimbarete sa se stinga, ea sa coboare, si calmul ei sa scurme cenusa certurilor noastre constante, certurilor noastre prea lungi. Nu mai era la fel, dar o iubeam. I-am cerut sa ia o decizie. I-am cerut sa fie numai cu mine. Mi-a propus sa ne mutam impreuna. Gura spurcata a lumii era lucrul de care se temea cel mai mult.

Paharele de vin baute ocazional erau placute, insa o betie continua impartasita ”la bine si la rau” imi repugna. Responsabilitatea o facea neatragatoare. Iubeam spiritul ei libertin, tanjind dupa atentie, iesirile ei inoportune in cluburi rau famate, aerul ei inabordabil, nevoia ei continua de a sfida conventionalul. Teama de a ma dezlega de toate inadvertentele ei, de a echivala inegalabilul cu o adaugire la lantul meu de chei, ma priva de sensul atasamentului meu fata de ea. Aleasa mea nu simpatizeaza legamintele eterne. Ea fuge de mine, ma exileaza in casa scarilor si nu imi bate niciodata la usa. Jumatatea mea se lasa cautata dar niciodata gasita, se imbraca scolareste si nu construieste. Iubita mea traieste ca la 16 ani, mereu in ciuda consecintelor, intotdeauna necugetat. In lumea mea, eram inca un baiat care iubea o fata pe o banca din parc. Asadar, hotararea de a ne muta impreuna a capatat tarziu caracter final. Ne hotaram. Se razgandea. Ne decideam asupra lavabilei. Ma razgandeam. Nu vroiam decat sa imi las barba, pentru ca o irita ideea, sa ma imbat, ca sa uit ca, intr-o buna zi, va trebui sa inchid usa in urma noastra si sa privesc in gol la umbrele a opt pereti si patruzeci si doi metri patrati. Alcoolul parea a fi solutia optima la oricare dintre problemele noastre. Alcoolismul meu, alcoolismul ei, viata noastra din perspectiva intoxicarii cu tutun, draperii peste perdele ca sa ne ascundem de durerile insuportabile de cap. Vanatai in tablouri si poze, pe capacul de la veceu aveau sa decoreze apartamentul nostru inundat de sentimente contradictorii si involutii psihice la comun. Ma distantam inevitabil de ea. Ma intalneam des cu prietenii mei, munceam mai mult, imi oboseam voluntar mintea si trupul pentru a nu-mi mai aminti de ea. Ea incestase sa mai scrie. Eu devenisem econom. Ne gandeam la pretul vopselei, sursele mestesugurilor ce se pictau cu vopsea, crapaturile peretilor care nu se mai astupau. Pierdusem vise, acceptasem sa ne compromitem non-carierele si sa evoluam spre altceva: fanatismul duplicitatii cauzate de o prima intalnire pe care ne straduiam in van sa o prelungim la infinit. Eu nu mai eram ce dorea ea, ea era ceva ce trebuia sa am, dar nu pentru ca o iubeam. Se gandea la o cariera in consultanta financiara, iar eu nu ii ofeream motive sa se razgandeasca. Nu se mai putea vorbi de pasiuni. Pasiunea mea pentru ea. Pasiunea ei pentru literatura. Toate se sting si putin din tine ramane atunci cand toate se transforma intr-un cumul al modalitatilor prin care trebuie sa faci rost de banii pentru intretinere. Nu era femeie de cratita...asta stiam de cand am vazut-o intaia oara. Si totusi, ajunsesem sa sacrificam tot in speranta de a sta impreuna, a ne avea unul pe celelalt, a ne tine de urat unul altuia. Ne straduiam sa nu ne mai certam, dar ne certam si mai des. Zbieram unul la atul, ea ma injura, eu incercam sa ii explic de ce, cum si cand. In putinele momente in care nu ne certam, eram beti. Cand nu reuseam sa ne imbatam, ne trageam palme unul altuia si sfarseam in pat.

Acum, imi amintesc noptile in care ne spuneam ”noapte buna”. Nu mai e la fel. Nici macar nu ne mai privim inainte sa adormim. Atatea lucruri stau intre noi. Atatea ziduri pe care nu le putem darama. Unul langa perete, celalalt, la margine si toate cuvintele care ne instraineaza unul de celalalt, intre noi, printre cuverturi. Dormim imbracati. Imi aduc aminte cand ne plimbam dezbracati prin casa, admirandu-ne unul altuia goliciunile. Nu mai e la fel. Ne-am investmantat in certuri sulfurate si ne-am creat unul altuia inhibitii. Complexul unei relatii consumate ne-a prapadit. Conversatiile sunt apatice, eu sufar de artrita sentimentala, ea ma uraste pentru tot ceea ce sunt. Nu isi mai doreste sa o ating, sa o patrund, sa-i alung supararile. Imi spune din ce in ce mai des ca nu o sa sfarsim impreuna. Blestemul incercarilor de a ne testa unul altuia increderea ne-a ajuns din urma. Pe pereti igrasia ne sopteste decadenta, lenea, comoditatea. Cu cat ne obisnuim mai mult unul cu celalalt, cu atat mai mult ni se pare ca pierdem timp din timpul nostru ca fiinte independente. Ne chemam, in tacere, si ne auzim ecourile. Ii strig numele si ma aud tanguindu-ma. Tot ce este frumos, nu mai e, si tot ceea ce ne-am reprosat a devenit apasator. Greutatea aripilor ne inrobeste, caminul loviturilor verbale ne tine de frig. E iarna. Totul este plictisitor. Prezenta ei imi este incomoda. Lumea ne este indiferenta. Nu vreau sa o indepartez, dar simt nevoia sa fug. Timpul trece ocolindu-ne, iar ea incepe a-si uita cuvintele. Ma abandoneaza noptile, plecand in cautarea unei forme de exprimare. Dibuie raceala din cantecul nocturn al cainilor vagabonzi, sperand sa gaseasca o oarecare forma de coerenta interioara. Isi aminteste atat de multe, gandindu-se prea putin la prezent, negandu-si viitorul. Se plimba ratacitoare in gerul insolit al unui amurg degerat, si salasluieste ore intregi in anticariate. Respiro-ul pe care si-l acorda notand fraze insemnate dintr-o carte prafuita, dainuie retrospectiv pe rafturile uitate de lume ale unui univers in repaos. Traieste din povesti, isi aminteste de basme, se construiste din cuvinte, ma uita pe mine. Atatea vorbe crase s-au strans intre noi, atatea amintiri vulgare despre tot ceea ce am irosit cautand un inteles. Se incalzeste cu mirosul de cafea ce preacurveste la vitrina unui bar, isi aminteste de serile in care ne reprosam galagios unul altuia nefericirea. Isi aminteste prea mult din ceea ce a fost, si refuza sa uite ca isi aminteste de noi. Nu ma cauta cu zilele. Pleaca, de cele mai multe ori, lasandu-ma sa o astept cu saptamanile. Nu intotdeauna mi se facea dor de ea. Cateodata ma obisnuiesc. Dar revine...si, in acel moment...acel moment in care imi apare reintoarsa, ma doare sa o vad neschimbata, la fel de orgolioasa, de mandra, de incapatanata. O simt suferind ca isi aminteste, ca nu poate lasa trecutul, ca odata cu el isi asuma si zambetele si tacerile si ororile. I se citeste pe chip: dragostea noastra ii cere sa fie altfel si nu poate. Ceva o impinge sa-si intoarca mereu privirile spre plaiurile psihice in care ma desluseste din ce in ce mai greu. Sunt stari confuze care ii cer sa renunte la mine, sa uite, sa fie usoara si limpede, sa nu se mai loveasca de aceleasi si aceleasi idei. De prea multe amintiri, si-a construit un trecut imaginar cu piese teatrale fanteziste in care ea este tarmul iar eu acostez in larg. ”Mi-e dor de tine, imi spune, dar nu mai dor decat mi-e frica de noi.” Vorbeste, adesea, atat de alambicat incat imi este imposibil sa o urmaresc. Trece de la o idee la alta in cel mai necrozat mod cu putinta, neurastenizeaza sensurile in asa fel, incat o discutie ajunge sa-si lepede curand toate intelesurile. Nu caut sa o oblojesc pentru ca niciodata nu stiut unde sa bat. Prin urmare, imi reproseaza monosilabismul.

“......La ce folos acest mecanism ofensiv al feminitatii din ea pentru care cauza tuturor nelegiuirilor din viata ei imi este atribuita mie? Am atins punctul culminant al furiilor proprii si nedezlantuite carora le-am impus pana acum tacere. Fiecare cuvant ce imi apartine il reprezinta practic printr-o insulta la adresa ei. Fiecare presupusa insulta la adresa ei din partea mea se materializeaza intr-o catastrofica cearta pentru amandoi. ”