Cred că e unul dintre romanele cele mai bune pe care le-am citit. M-a impresionat în primul rând prin echilibru, absolut fiecare frază pare să fie la locul ei, astfel încât, dacă ai elimina ceva, ai strica totul. Pe de altă parte, aerul de poveste, combinat atât de bine cu senzaţia unor întâmplări cât se poate de actuale, pentru că, deşi acţiunea se petrece în secolul XVI, cele mai multe din evenimentele prezentate sunt încă importante în lumea contemporană - e vorba de lumea musulmană. Sunt două planuri principale : munca unui grup de artişti pentru realizarea unui set de miniaturi la comanda sultanului şi dragostea dintre Shekure şi Negru. Primul plan dă naştere unor naraţiuni secundare, bazate pe urmărirea destinelor fiecărui artist în parte, a relaţiei lor cu sultanul şi a unor secvenţe din viaţa de la palat. Cel de-al doilea plan se dezvoltă prin prezentarea geloziei lui Hassan, cumnatul lui Shekure, care doreşte mâna acesteia - conform tradiţiei musulmane, dacă moartea soţului nu este dovedită, femeia trebuie să rămână în familia acestuia, nefiind posibilă dezlegarea căsătoriei -, şi prin prezentarea vieţii de familie a lui Shekure. În ambele planuri este omniprezent sentimentul morţii sau al violenţei. Una sau mai multe crime ameninţă în permanenţă să apară.

Miniaturile sunt realizate sub comanda celui cunoscut de toată lumea sub numele Unchiul şi care este tatăl Shekurei.  Lucrul în echipă este dificil din cauza diferenţelor de interpretare a unor imagini, cărora miniaturiştii le dau semnificaţii diferite, în funcţie de religie sau de tradiţia naţională. Naţionalismul turc raportat la influenţele occidentale care începuseră să apară în arta miniaturii, divide grupul de miniaturişti, relaţia lor fiind minată de ură. E impresionant modul în care cele mai mici nuanţe ale unei imagini pot da naştere unor interpretări atent justificate şi pot transforma oamenii în asasini. Acesta este motivul uciderii lui Delicat şi, mai târziu, a Unchiului. Ancheta ce urmează acestor crime adaugă o notă nouă romanului, aceea de roman poliţist. Criminalul va fi identificat cu ajutorul unei nuanţe prezente în picturile sale, mai precis în felul în care acesta reprezenta caii. Conflictul ideologic din spatele acelor reprezentări este acela dintre stil şi lipsa acestuia. Miniaturile bazate exclusiv pe tradiţie conţin reprezentări comune, anonime, cele influenţate de maeştrii veneţieni fac posibilă introducerea unor nuanţe personale, astfel încât arta nu mai este supusă în totalitate religiosului, ea cedând parţial orgoliului artistului.

Povestea de dragoste surprinde prin contrastul dintre restricţiile sociale şi evadările senzuale ale celor doi. Shekure obţine oficializarea divorţului de primul soţ, căruia îi ţinuse un doliu prelungit şi se hotărăşte să cedeze insistenţelor Negrului. Sentimentele lor existau dinaintea primei sale căsătorii, dar materializarea lor nu fusese posibilă. Esther, mesagera oraşului, face posibilă transmiterea scrisorilor de dragoste în cadrul triunghiului Negru-Shekure-Hassan. Faptul că este gata oricând să trădeze pentru bani fragilizează şi mai mult relaţia dintre Shekure şi Negru. Până la urmă, iubirea lor se va împlini în două scene foarte puternice : întâlnirea într-o casă părăsită şi căsătoria umbrită de prezenţa cadavrului tatălui lui Shekure.

Totul se leagă, dragostea cu ura, viaţa cu moartea, tradiţia şi modernitatea. Miniaturile  spun mai mult decât s-ar putea crede, ele relatează existenţa ca totalitate, nu doar secvenţial. Semnificativ pentru înţelegerea romanului mi se par aceste gânduri ale Shekurei : “Lumea mi-a apărut deodată ca un imens palat ale cărui încăperi comunică între ele prin mii de uşi larg deschise : iar noi am fi cu siguranţă capabili să trecem dintr-o încăpere într-alta cu ajutorul memoriei şi al imaginaţiei. Dar cei mai mulţi oameni sunt prea leneşi ca să se folosească de acest dar, şi preferă să rămână închişi în una şi aceeaşi încăpere.”