Teodor Burada şi călătoriile sale în Istria

Despre condiţiile de viaţă, tradiţiile şi obiceiurile istroromânilor din Croaţia găsim mărturii la cercetătorii români preocupaţi de fenomenul românismului dincolo de hotarele ţării. Dintre românii¹ care i-au cunoscut pe istroromâni la ei acasă, le-au împărtăşit durerile legate de puternicul aspect al încercării deznaţionalizării şi al pierderii identităţii prin procesul de asimilare la populaţia croată îl amintim pe Teodor Burada. Muzicolog, istoriograf, lingvist, folclorist, etnograf, sociolog etc. Teodor Burada a dorit să demonstreze în ansamblul cercetărilor sale în primul rând originea latină a poporului român² dar şi aspectele multiple ale artei populare indiferent de zonă şi distanţă.

Preocupat de românii din afara României, investigaţiile sale ştiinţifice devin veritabile ritualuri de călătorie. Pregătind cu minuţiozitate fiecare aspect al călătoriei, demersul ştiintific urmărea câteva etape importante precum: alcătuirea fişei itinerariului, însoţită de o vastă documentaţie istorică, culturală şi filologică. Materialul documentar cu care se reîntorcea în ţară cuprindea pe lângă baza informaţională si: hărţi, schiţe, desene şi planşe, realizând importante studii şi lucrări care erau publicate în revistele şi ziarele din Iaşi, pentru ca ulterior să le adune în volume şi broşuri.

Teodor Burada, în marea lui dorinţă de a cunoaşte viaţa, moravurile, limba şi mai cu seamă muzica naţională şi tradiţională a românilor, din diferite ţări, sub deosebite dominaţii străine, a călătorit toată viaţa prin provinciile despărţite de tulpina românească. Aceste provincii au reprezentat pentru Burada un izvor nesecat de culegere şi afirmare a produselor complexe ale dispersatei simţiri româneşti. Între aceste provincii amintim: Basarabia şi Bucovina , cât şi prin părţile unde se află grupaţi şi trăiesc în număr mare: Kherson (Rusia), Macedonia, Tesalia, Epir, Albania, Serbia, Bulgaria, Istria etc³.

Prima călătorie peste hotare a întreprins-o în anul 1882 în Turcia, Macedonia şi Muntele Athos, de unde se întoarce cu un impresionant bagaj de informaţii ( colinde, bocete, dansuri populare, satire etc.), pe care le va expune în studii etnografice, folclorice şi istorice.

Munca de cercetător este îmbinată cu cea de violonist, susţinând, în aproape toate oraşele, prin care a trecut concerte cu caracter umanitar, încasările obţinute fiind donate autorităţilor locale în vederea folosirii lor în folosul comunităţii (sprijinirea şcolilor, spitalelor, ajutorarea săracilor)⁴.

Din ciclul Călătorii, cercetarea cea mai amplă pentru Teodor Burada este cea întreprinsă la românii din părţile Italiei între anii 1890-1893. În această perioadă îi vizitează de două ori pe românii din satele şi oraşele din Istria⁵ publicând în 1896 cel mai complex studiu despre istroromânii din Istria, O călătorie în satele româneşti din Istria, considerată de cercetători o adevărată schiţă monografică. Lucrarea sa radiografiază aspecte mult mai complexe din viaţa istroromânilor, fiind al doilea român după Ioan Maiorescu care merge în Istria pentru a-i cunoaşte şi cerceta pe aceştia. Burada este primul cercetător care reuşeşte să surprindă ipostaze relevante legate de tradiţiile şi obiceiurile istroromânilor care vor completa baza documentară ce va dăinui peste ani, ca mărturii vii ale unei comunităţi a căror elemente tradiţionale vor dispărea în timp. Detaliile despre habitatul istroromânilor, elementele de port, caracteristicile fizionomice, descrierea unor obiceiuri practicate la Anul Nou, înmormântare, naştere, nuntă, culegerea şi transpunerea unor cântece populare pe portativ, relaţiile cu autorităţile locale, precum şi redarea unor texte în dialect, completează imaginea multilaterală a acestei populaţii, imagine care se va deteriora de la o perioada la alta în deceniile următoare. Burada reuşeşte totodată să remarce similitudinile portului ( de origine daco-română), datinilor şi ceremoniilor de nuntă şi înmormântare, dar şi a instrumentelor muzicale. Compară denumirile populare ale componentelor cimpoiului şi face apropieri între fluierele gemănate din Istria şi ţinutul Vrancei⁶.

În vara anul 1891 ajunge pe insula Veglia⁷, aflând despre existenţa românilor de acolo, în urma cercetărilor întreprinse la istroromâni. Cu toate că rezultatele cercetărilor de aici nu au fost spectaculoase, Burada publică mai târziu broşura Cercetări despre românii din insula Veglia.

Călătoriile întreprinse la românii din Istria devin pentru Burada nu numai prilejul unor stagii de documentare şi de achiziţionare a unor obiecte tradiţionale, ci ocazii inedite de a le întări sentimentul identităţii, de a le oferi sprijin în lupta acută pentru păstrarea limbii în unele din cele mai dure perioade de deznaţionalizare. Din cele ce am putut vedea în genere la toţi locuitorii români istrieni, cu părere de rău trebuie să constat că starea lor atât materială cât şi morală este foarte decăzută. Ei trăiesc într-un fel de izolare continuă de celelalte neamuri ce îi înconjoară, ca nişte familii rătăcite fără sprijin din partea nimănui, asupriţi mai ales de slovacii ce au năvălit în peninsula istriană, şi care caută cu orice preţ a-i face să dispară cu totul, printr-o slavizare continuă⁸.

Este primul român care aduce în România un copil din Istria care să se formeze în spiritul şcolii româneşti, urmând să revină în localitatea natală pentru a propovădui spiritul românesc şi a limbii române printre locuitorii de acolo.

Dificultăţile deschiderii unei şcoli româneşti în Istria

la sfârşitul secolului al XIX-lea

În secolul al XIX-lea în satele istroromâne de la nordul şi sudul Muntelui Maggiore, se ducea un intens proces de slavizare, aceştia neavând şcoli în limba română, slujba se oficializa în limba croată, iar de la datinile şi obiceiurile reprezentative lor erau opriţi de către autorităţile locale în special de către preot. Ei nu au biserică proprie a lor în care preoţii să le zică în limba lor rugăciuni; cu toţii aparţin ritualului catolic şi au fost nevoiţi să primească preoţi catolici croaţi de la care nu au niciun sprijin, niciun cuvânt de încurajare sau susţinere a neamului lor⁹. Aceste aspecte sunt surprinse încă din anul 1857 de către Ioan Maiorescu primul român care ajunge în Istria şi constată aceste realităţi dure în care trăiesc istroromânii. Lui îi aparţine iniţiativa creării într-o modalitate sau alta a unor şcoli naţionale în ţinuturile istriene¹⁰, iniţiativă continuată de Gheorghe Asachi, Teodor Burada, Sextil Puşcariu s.a.

Conştienţi de pericolul slavizării, istroromânii au căutat în diferite timpuri, mijloace prin care să se opună pericolului slavizator. În anul 1887, un număr însemnat de istroromâni¹¹ fac recurs la Dieta provincială din Parenzo (capitala Istriei), printr-un apel redactat în limba italiană, prin care cereau să li se deschidă şcoli, în care să se poată şi ei instrui în limba maternă, ca şi alte popoare din Imperiul Austriei¹². Apelul istroromânilor Către prea înalta Dietă a Istriei apare publicat în ziarul „Giovine pensiero” aceştia cerând aprobarea înfiinţării unei şcoli cu predare în limba română. Majoritatea croată din Dietă a respins această cerere ca şi altele ulterioare făcute în mod repetat cu sprijinul unor italieni, inclusiv a unor deputaţi ai acestora din Dietă¹³. Conform lui Iosif Popovici în Istria e luptă pe viaţă şi pe moarte între italieni şi slavi. Administraţia austriacă stă în serviciul utilitarismului politic dintr-o ţară poliglotă. Lupta se dă între intelectuali, ca de obicei. Poporul e departe de aceste mari mişcări şi străine de interesele lui. În oraşe domnesc italienii, iar la ţară slavii. Producţiunea etnică e mai mare la slavi, ca la italieni. Reprezentanţii forţei brute sunt – după cum e şi natural – slavii, iar a forţei intelectuale sunt italienii¹⁴.

În Dietă lupta dintre italieni şi slavi era vizibilă, în ceea ce priveşte aprobarea deschiderii unei şcoli în localitatea de la sudul Muntelui Maggiore Val d’Arsa ( Suşnieviţa). Astfel, în anul 1888, discursul sârbo-croatului, avocat din oraşul Pola un oponent al originii latine a istroromânilor, evidenţiază o nouă „teorie” despre originea dacoromânilor.

Acesta consideră în mare măsură că şi dacoromânii ar trebui să fie slavi, fiindcă au diferite noţiuni de cultura pământului şi nume de origine slavă ( dând ca exemplu plugul, instrument de arat confecţionat de slavi)¹⁵. După discursul dr. Laginja în faţa Dietei a luat cuvântul deputatul italian dr. Constantini, cu o alocuţiune, prin care îi convinge pe cei mai mulţi dintre colegii deputaţi să voteze în Dietă, deschiderea unei şcoli pentru rumeri¹⁶.

Dr. Constantini în petiţiunea redactată spre a fi susţinută în faţa Dietei de către comisia scolastică, a cărui membru era, punctează principalele elemente definitorii ale comunităţilor de români din Istria, precum şi situaţia critică în care îşi duc existenţa: „ În părţile Vald’Arsei, şi anume în Comunele censuare Susnevizza, Bîrdo, Villanova, Jesenovic, Letai, Possert, Gropnic şi Gradine, populaţiunea e română şi după ultimele date statistice numără 2299 de suflete… Românii din Istria şi-au păstrat limba lor, cu toate că sunt înconjuraţi de o populaţie slavă, şi primesc de la preoţii slavi instrucţiunea religioasă, din care cauză încă de copii sunt siliţi a învăţa dialectul lor. Cu toate că au fost daţi uitării sute de ani, Românii din Vald Arsa au conştiinţa deplină de sine, şi ştiu că ei sunt alţi oameni, şi mai deştepţi, decât vecinii lor străini, drept dovadă ori de câte ori trecea pe la ei vreun călător român cu o cultură mai înaltă şi se întreţinea cu ei ca să facă studii, bieţii oameni se adunau extaziaţi pe lângă el, numai ca să audă cuvinte mai frumoase ca cele întrebuinţate de ei, în nevoile lor zilnice¹⁷…”

După această hotărâre, ca urmare a unui demers firesc, ar fi trebuit ca Guvernul să constituie o şcoală română. Acest lucru nu se va întâmpla datorită împotrivirii administraţiei sârbo-croate, căreia nu i-a trebuit o şcoală română¹⁸. În urma opoziţiei venită din partea administraţiei sârbo-croată, s-a trimis o comisie la faţa locului tocmai pentru a dovedi naţionalitatea şi limba Românilor.¹⁹ În urma unor „anchete” desfăşurate în localitatea Suşnieviţa, s-a dovedit oficial că oamenii cer şcoală croată şi nu română²⁰. Presiunile venite din partea autorităţilor locale asupra locuitorilor i-au făcut pe aceştia să renunţe la visul lor de a avea o şcoală şi de a-şi exprima liber identitatea şi apartenenţa la latinitate, mai precis la originea lor românească.

În această luptă de slavizare a istroromânilor şi de îngrădire a comunităţii a existat un singur rumer Francesco Scrobe care şi-a susţinut subscrierea şi presiunea pentru şcoala română.²¹ Lupta este câştigată de sârbo-croaţi, iar timp de 12 ani nu se mai face nimic pentru deschiderea unei şcoli româneşti în Istria.

În anul 1900 la iniţiativa tot a unui italian şi anume dr. Ubaldo, secretar de stat, fiul deputatului Scampichio care odinioară a susţinut cauza românilor din Istria declarând: „Eu apăr azi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toţi, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei şi pe care trebuie să-l asociem beneficiilor civilizaţiei noastre”²², redactează o moţiune pentru şcoala românească. Ubaldo cere ca limba de propunere să fie română şi a doua limbă în sensul legii şcoalelor populare din Austria să fie cea nemţească²³.

Deputaţii votează din nou pentru deschiderea şcolii în Suşnieviţa, însă soarta se repetă, guvernul pretinzând şcoală sârbo-croată, având ca argument faptul că oamenii cer şcoală slavă nu românească. În această perioadă, opinia publică din România, cu ajutorul presei susţin proiectul deschiderii şcolii, însă nu pot interveni direct în rezolvarea acestei probleme, rezultatele Dietei fiind contrar aşteptărilor.

Guvernul va fi sprijinit financiar de către Societatea Sfinţii Chiril şi Metodiu²⁴în ridicarea la Suşnieviţa a unei şcoli croate, care va fi deschisă în anul 1905 sub egida preotului catolic de acolo, ce a făcut eforturi în mare parte zadarnice de a-i atrage pe români²⁵.

Aceste eforturi de slavizare a românilor din Istria venite din partea autorităţilor croate nu au fost ignorate de cercetătorii români, care odată ajunşi printre ei încearcă să-i ajute în procesul de păstrare a limbii, prin incitare la dialoguri în limba lor, chiar dacă erau timoraţi de o posibilă apariţie a preotului, precum şi prin dorinţa de a lua copii din localităţile respective şi de a-i aduce în România la studii, pentru ca la întoarcere să-i înveţe pe aceştia limba română. Astfel de demersuri au venit din partea mai multor „călători” români în Istria, însă singurul care reuşeşte să aducă un copil la studii în România este profesorul Teodor Burada.

Andrei Glavina primul istroromân venit în România la studii

De aceea în timpul călătoriilor sale Burada recunoaşte că întâia îngrijire a mea a fost ca în convorbirea ce aveam cu dânşii, să le menţin şi să le dezvolt sentimentele lor de naţionalitate, care astăzi par aproape stinse. Pentru a ajunge la acest scop mă duceam din casă în casă şi le vorbeam despre vechimea neamului lor, arătându-le că ei sunt fraţii noştri şi au aceeaşi origine ca şi noi²⁶. Oamenii, care la început se temeau de fiecare vizitator străin venit în localităţile lor, s-au apropiat de profesorul român, fermecaţi de cuvintele şi îndemnurile de a nu se lăsa slavizaţi, încât „ locuitorul Matei Glavina din Suşnieviţa s-a înduplecat să-şi dea pe fiul său Andrei, ca să-l iau cu mine în Români şi să-l învăţ carte românească, şi apoi să-l trimit iar în satul lui, să înveţe şi el pe alţii tot carte românească”²⁷.

În anul 1891, Teodor Burada pleacă din Suşnieviţa luând cu el pe copilul Andrei Glavina, pe care îl va da la şcoală în Iaşi. Reîntors în Istria în anul 1893, cu gândul de a mai aduce şi alţi tineri la învăţătură în România, Burada rămâne plăcut surprins de numărul mare de istroromâni care vor să-şi dea copiii la învăţătură, chiar dacă le era greu să se despartă de ei, şi nici nu cunoşteau locurile unde ajungeau aceştia, decât din povestirile auzite de la cei care ajungeau din România în acele locuri îndepărtate. În cele din urmă locuitorii hotărăsc ca să plece la Iaşi Matei Glavina, tatăl tânărului care era deja acolo, atât pentru a vedea oraşul din care venea profesorul cât şi „oamenii din acel oraş, şcoala unde învaţă băiatul, precum şi dacă acolo e biserică de legea lor”²⁸. Matei Glavina este dus mai întâi să viziteze Bucureştiul, apoi la Iaşi, locul în care fiul său studia şi unde totul era exact după cum descrisese profesorul Burada în convorbirile cu locuitorii din Istria. Pentru a-i încuraja şi pe alţi părinţi în a-şi da copiii la studii, acesta îl trimite pe Andrei împreună cu tatăl lui câteva zile în locurile natale „ ca să-l vadă locuitorii, şi să spuie el singur cu gura lui, cât de bine era îngrijit la şcoală nelipsindu-i nimic”²⁹.

Această decizie de a-l trimite pe Andrei Glavina în Suşnieviţa, drept mărturie că promisiunile cu privire la educaţia tinerilor din Istria sunt onorate de către autorităţile locale române, a creat în rândul părinţilor istrieni o adevărată provocare în a face tot posibilul ca tinerii să plece la studii în România. În luna aprilie a anului 1893 Burada merge în Suşnieviţa timp de 4 zile, având drept scop aducerea la Iaşi a unui număr mare de copii. Este primit cu mare deschidere în localitate de multe familii, tocmai pentru că se ştia scopul vizitei sale, iar fiecare visa ca fiul sau fiica lui să poată ajunge să înveţe limba vorbită de către cei care veneau la ei pentru a se interesa de viaţa lor, de tradiţii, obiceiuri etc. de atâţia ani şi, care le povesteau atâtea lucruri interesante despre o ţară pe care nu o cunoşteau, dar cu care aveau atâtea lucruri în comun.

Aflând de intenţia lui Burada, de a lua copiii la studii, autorităţile locale, în special preotul slovac Flegar, începe să ducă o adevărată politică de denigrare la adresa „străinului”,

prin predici dure în care le spune acestora că „ el niciodată nu va putea crede că ei se vor îndupleca la spusele unui om venit din toată lumea, să se despartă de copiii lor trimiţându-i într-o ţară aşa de îndepărtată, unde se vor înstrăina cu totul de biserica lor, şi că , cu ce scop să înveţe ei o limbă, cu care nu se vor putea servi niciodată în viaţa lor, ca să-şi poată agonisi hrana lor zilnică şi alte multe de felul acesta”³⁰.

În tot acest timp Burada făcea propagandă din casă în casă pentru „a le arăta oamenilor că numai prin carte îşi vor menţine naţionalitatea lor şi limba strămoşească”.³¹ Reuşeşte să convingă câteva familii din satele din jurul Suşnieviţei să lase copiii³² să plece cu el.

Încercarea lui a fost zadarnică, deoarece cel pe care îl luase cu el în România, Matei Glavina, şi a cărui copil era la şcoală românească s-a aliat cu preotul, sub puternice presiuni şi s-a întors împotriva lui, fiind denunţat autorităţilor că vrea să fure copiii. Arestat fiind, iar copiii trimişi acasă, Burada le explică autorităţilor că are consimţământul părinţilor în ai lua în România cu un singur scop de „ a învăţa carte românească, după care apoi să se întoarcă iarăşi în satele lor spre a deschide acolo şcoli româneşti, în conformitate cu hotărârea Înaltei Diete provinciale din anul 1889.”³³

Eliberat fiind, acesta se întoarce în Suşnieviţa pentru a-i lua din nou pe copii şi a-i duce la Iaşi la învăţătură. Eforturile lui sunt apreciate de localnici, însă se instalase un sentiment de teamă în rândul tinerilor, care în cele din urmă spulberă visul profesorului ieşean de face ceva pentru realizarea unei şcoli româneşti în Istria. Singura alinare rămâne Andrei Glavina cel care îşi continuă procesul educativ în România.

Andrei Glavina s-a născut la 30 martie 1881, în localitatea Suşnieviţa într-o familie modestă de români. Ca majoritatea copiilor din localităţile din partea de sud a Muntelui Maggiore, Andrei era pus la diferite munci de către părinţi. Acest aspect este surprins încă din anul 1857, de către Ioan Maiorescu, care relatează în Itinerarul său în Istria că „ în Suşnieviţa, fetele şi băieţii erau trimişi de către părinţi cu oile la păscut, iar în tot acest timp fetele purtau cu ele furca la brâu”.³⁴

Fiind un copil inteligent şi plin de vioiciune, la vârsta de 10 ani, Andrei îl impresionează pe Teodor Burada, care îl sprijină în formarea sa, susţinându-l la studii în Iaşi unde îl înscrie la Institutele Unite, iar mai apoi la Blaj. Misiunea tânărului Glavina era una destul de complexă, el pregătindu-se pentru cariera de dascăl şi implicit ca redeşteptător al conştiinţei naţionale la compatrioţii săi.

La întoarcerea în Istria exista o singură provocare: deschiderea unei şcoli româneşti în Suşnieviţa. Fiind informat de problemele care stăteau la baza nerealizării acestui vis al generaţiei sale, revolta sa a fost descrisă, atât în scrisorile trimise către fostul său profesor A. Viciu din Blaj, cât şi din articolele trimise către publicaţiile din România. În anul 1904 publică în „Unirea” din Blaj³⁵ sub titlul O voce, un articol informativ despre românii din Istria, în care prezintă deosebirile lor dialectale, portul, ocupaţiile şi mai ales planurile sale de propagator al cărţii româneşti. Nu lipseşte apelul către autorităţile din România în a-l sprijini la întemeierea primei şcoli naţionale în Istria, atât de necesară în stoparea procesului de slavizare.

Ajungând învăţător la şcoala italiană din Arenzo, preocupările sale pentru dialectul istroromân nu se opresc. Din partea lui vine iniţiativa de a alcătui şi de a publica pentru prima dată sub forma unui calendar, a unei lucrări tipărită pentru prima dată în dialect şi adresată conaţionalilor săi³⁶.

În anul 1905, se va tipări la Bucureşti lucrarea Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat părvea votea de Andreiu Glavina şi Constantin Diculescu, care va fi apoi răspândită în Istria, devenind un excelent instrument de lucru didactic, pentru învăţarea şi perpetuare dialectului istroromân.

În anul 1906 în aceeaşi publicaţie apare articolul Rumerii şi şcoala naţională croată³⁷ un ecou al luptei istroromânilor de a obţine nepreţuita şcoală, precum şi violentă propagandă a croaţilor pe direcţia stopării a acestui fenomen.

Activitate lui Andrei Glavina nu se opreşte numai la lupta pentru şcoala românească, ci şi la realizarea unor lucrări cu caracter ştiinţific, el începând o muncă de culegător de texte dialectale din satul Jeieni, alcătuind totodată două glosare: unul româno-istroromân, altul istroromân-dacoromân³⁸.

Eforturile sale de a realiza şcoala românească, în timpul ocupaţiei austriece, nu rămân nerăsplătite, astfel că după Primul război mondial, când Istria trece sub ocupaţie italiană, visul istroromânilor referitor la şcoală, devine realizabil.

Italienii sunt deschişi la doleanţele istrienilor, aprobând în anul 1920 autorizaţia prin care se cerea trimiterea din partea României a unui învăţător şi a cărţilor primite donaţie din partea Academiei Române. În anul 1921, Andrei Glavina deschide la Suşnieviţa prima şcoală românească din Istria, ce va purta denumirea de Împăratul Traian. La această şcoală vor învăţa 443 de copii, adunaţi din toate cele şapte sate cu populaţie istroromână, sate pe care Glavina le-a reunit într-o singură comună Suşnieviţa, în perioada în care a ocupat şi funcţia de primar, predarea făcându-se în limbile română şi italiană. Prezenţa lui Glavina într-o asemenea funcţie, în contextul politic tulburător pe car îl traversa Italia se explică printr-o opţiune de natură personal, cu implicaţii politice³⁹. Glavina aderă la Partidul Fascist condus de viitorul dictator Benito Musolllini. Era singura garanţie pe care un reprezentant de elită la populaţiei istroromâne putea să le reprezinte interesele, dintr-o funcţie cu adâncimi politice.

În această perioadă compune un imn al istroromânilor:

Roma, Roma - i mama noastră

Noi Români rămânem

România - i ţara noastră

Tot un sânge-avem

Nu suntem singuri pe lume

Şi ne avem fraţi

Italieni cu mare lume

Mâna cu noi daţi

Ca să fim frate şi frate

Cum a dat Dumnezeu

Să trăim până la moarte

Eu şi tu şi tu şi eu.

Este evidentă invocaţia originii latine daco-romane dar la fel de remarcabilă este şi pledoaria pentru superioritatea, romanilor, pentru statutul lor de făuritori de naţiuni.

Din nefericire şcoala îşi va înceta activitatea după doar 4 ani de existenţă, datorită dispariţiei prematura a lui Andrei Glavina, care încetează din viaţa în data de 19 februarie a anului 1925, la vârsta de 43 de ani, în urma unei boli necruţătoare, tuberculoza. Lipsa unui învăţător cunoscător al limbii române, face ca procesul de învăţare pornit de Glavina să se reducă doar la predarea în limba italiană. Italiana devine limbă oficială în toate aşezările româneşti în care au fost deschise şcoli până după cel de Al doilea război mondial, când învăţământul se va face obligatoriu în limba croată.

Supranumit apostolul istroromânilor, Andrei Glavina rămâne singurul român istrian care reuşeşte să înveţe, dar şi să predea limba română, în prima şi ultima şcoală românească din Istria.

În memoria lui, există actualmente în Italia Asociaţia culturală istroromână "Andrei Glavina", a cărui preşedinte dr. Petru Raţiu, contribuie prin acţiunile sale la păstrarea şi consolidării patrimoniului acestei comunităţi, în contextul unei deprecieri continue, demografice, lingvistice şi culturale. Un efort deosebit depus de către Petru Raţiu este editarea la Roma,din fonduri proprii a singurei publicaţii în dialect istroromân, existente în lume "Scrisoare către fraţi rumeri", răspândită în rândurile micilor comunităţi de istroromâni existente astăzi în Croaţia.

***********

Concluzii

Fără a fi recunoscuţi oficial ca şi minoritate, destinul istroromânilor ilustrează perfect condiţia unui popor, vulnerabil confruntat cvasi permanent cu schimbările politice, macro şi micro-administrative sau istorice în ansamblu. În cel de –al doilea interval temporal al secolului al XIX-lea istroromânii intră sistematic în atenţia oamenilor de cultură români, aceştia din urmă demarând anchete istorice, lingvistice sau de evaluare a patrimoniului tradiţional. Metodele de investigaţie s-au cristalizat pe parcurs. Cu toate acestea complexul evoluţiei acestui grup de români vechi, în Istria face referire la absenţa unei structuri elitare, a cărei devenire ar fi condiţionat afirmarea, ca naţiune distinctă a istroromânilor şi ar fi conturat cristalizarea conştiinţei politice. Aceste din urmă argumente ar fi dobândit o importanţă crucială pentru istroromâni. Acest fapt devine cu atât mai pregnant, în contextul unui secol al frământărilor conştiinţelor naţionale, aşa după cum a fost secolul al XIX-lea, cu prelungirea efectelor sale politice, după sfârşitul primului război mondial. Atunci apar statele noi, consecinţă directă a modificărilor geopolitic şi statale, după prăbuşirea marilor imperii. Istroromânii ratează o etapă istorică, acţiunilor lor fiind practic inexistente pe această direcţie.

Dificultăţile continue în ceea ce priveşte instrucţia în propria limbă, absenţa unei reţele de şcoli, reticenţa autorităţilor, absenţa unei solidarităţi coerente de grup sau deopotrivă inexistenţa unei strategii de acţiune pentru ridicarea poporului istroromân sunt doar câteva dintre impedimentele acre au contorsionat sau au descurajat afirmarea unei naţiuni.

Lipsa de implicarea diplomatică sau politică a României , pe direcţia recunoaşterii lor, acţiunile predominant culturale şi singulare, ale unor personalităţi precum Ioan Maiorescu şi Teodor Burada au reprezentat fapte discontinue, fără o proiecţie pe termen lung. Singura personalitate ce a marcat efortul de modernizare culturală a istroromânilor a fost Andrei Glavina, format în mediile şcolare româneşti. Revenit în spaţiul istroromân, A. Glavina nu reuşeşte să contureze o moştenire culturală sau să pună bazele unui sistem educativ, datorită scurtei sal existenţe. Se mai adaugă insuccesului său şi suita de presiuni politice, venite din partea autorităţilor italiene, prea puţin interesate de emanciparea culturală a grupului etnic istroromân.

Bibliografie

1. Burada Teodor O călătorie în satele româneşti din Istria, Tipografia Naţională, Iaşi, 1896;

2. Cosma Viorel Teodor T. Burada Opere vol. IV Folclor şi Etnografie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980;

3. Idem, Teodor Burada. Viaţa în imagini, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R. 1966;

4. Maiorescu Ioan Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român, Jassi Tipolitografia Goldner, 1874;

5. Popovici Iosif, Dialectele române, Dialectele române din Istria. Parte 1 (Referinţe sociale şi gramatică), Halle A.D.S., Editura Autorului, 1914;

6. Puşcariu Sextil, Studii istro-române în colaborarea M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Bihan. Introducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, Vol. 2, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926;

1. Zbuchea Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică în secolele VIII-XX, Editura Biblioteca Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 247.

Publicaţii

1. „Arhiva”, Iaşi 1908;

2. „Făt - Frumos”, Cernăuţi, 1938;

3. „Glasul Bucovinei”, 1926;

4. „Studii şi cercetări de istorie, literatură şi folclor”, 1955;

5. „Unirea”de Blaj, 1904, 1905, 1906.

1 Cei mai cunoscuţi cercetători preocupaţi de soarta istroromâni în secolele XIX şi XX au fost: Ioan Maiorescu, Iosif Popovici, Leca Morariu,Traian Cantemir, Emil Petrovici,Sextil Puşcariu, Petru Iroaie etc.