Volumul începe pe un ton de o subiectivitate ce promite o (re)evaluare a sentimentului pentru Gilberte, ceea ce se şi întâmplă, însă într-o mult mai mică măsură decât ne-am fi putut aştepta. Gilberte, ca şi celelalte personaje evocate în carte, au aproximativ aceeaşi valoare pe care o au şi locurile, evenimentele sau obiectele. Proust le foloseşte pe toate pentru a obţine o nouă victorie asupra timpului, şi mai ales asupra timpului său. E foarte interesant că face asta fără să lase impresia cine ştie cărei nostalgii. E o carte fără o organizare prea riguroasă - cu toate că manuscrisul, care poate fi văzut pe internet, pare să evidenţieze tocmai o obsesie a organizării, dacă nu doar a frazei bine scrise - prima jumătate conţine, pe lângă evocarea Gilbertei şi trimiterile laAlbertine, câteva rememorări ale unor locuri, descrierea - indirectă, prin intermediul altora - a atmosferei de război, aşa cum e resimţită ea mai ales de către cei lăsaţi la vatră - şi o prezentare mai amplă a domnului de Charlus, personaj tragi-comic care îl impresionează mult pe narator, dar care mi se pare cât se poate de neinteresant. Partea a doua accentuează şi mai mult aspectul reflexiv, alternând jurnalul cu memoriile, toate fiind, în continuare, oportunităţi de observare şi de interpretare ale unor impresii personale.

Pasajul cu Gilberte surprinde un fel de inocenţă subtilă a iubirii, care nu este naivitate şi nici pasivitate. Iubirea pare să se exprime de la sine, deşi recunoaşterea acestei exprimări va avea loc mult mai târziu. E vorba de certitudinea unui sentiment puternic, alternată cu jocul de-a v-aţi ascunselea al celor doi protagonişti, care preferă să se agaţe de tot felul de alte subiecte de conversaţie decât iubirea. În planul secund al acestei iubiri e evocată figura soţului Gilbertei, care, surprinzător, evită şi el tocmai discuţiile deschise pe tema dragostei, temă care se teme să nu-l facă să pară mai slab decât este.

Charlus e un aristocrat cu o dublă înclinaţie: spre artă, din care pare să înţeleagă destul de mult, şi spre sado-masochism, pentru care nu ezită să cheltuiască sume importante. Naratorul îl surprinde sub ambele aspecte, fără să manifeste cine ştie ce surpriză faţă de vreunul dintre ele - de altfel Proust are un fel de echilibru al maturităţii care îl împiedică să cadă pradă entuziasmului de orice fel, echilibru preluat şi de text. În plus, Charlus e un fel de expert al vieţii sociale şi politice, vorbind în ”cunoştinţă de cauză” despre toate evenimentele zilei. Aproape toate figurile evocate în acest volum sunt persoane care se sustrag de la obligaţiile de a-şi apăra ţara în mod direct, pe front, vorbind însă cu afectare despre acest subiect. Numărul mare de pagini dedicate personalităţii lui Charlus şi atmosferei de război dau la un moment dat senzaţia că romanul ar putea vira definitiv către aceste teme.

Timpul subiectiv, cel care îi aparţine efectiv omului, e o sumă a impresiilor sale, acumulate voit sau nu, şi care îi oferă naratorului o dublă tentaţie: cea a retrăirii lor, pentru a le înţelege şi a le aşeza pe hârtie, şi cea de a refuza retrăirea, din teama de a nu le deteriora. Retrăindu-şi experienţe mai vechi, naratorul îşi parcurge propria viaţă într-un sens totalizator, aşa cum evaluând experienţe trăite alături de alţii, parcurge viaţa într-un mod fragmentar. Ceilalţi îl ajută să se vadă pe sine, aşa cum cel care citeşte o carte află ceva despre sine însuşi: ”În realitate, fiecare cititor este, când citeşte, propriul său lector.”

Eul din prezent e raportat în permanenţă la eul de odinioară şi cele două îşi transmit unul altuia diverse adevăruri relative, căutând echivalente ale lumii materiale în plan spiritual. Criteriul de identificare al adevărului este, normal, impresia: ”Numai impresia, oricât de plăpândă i-ar părea substanţa, oricât de insesizabilă urma, este un criteriu de adevăr, şi din această pricină merită, ea singură, să fie cuprinsă de către spirit (bănuiesc că e vorba de înţeleasă, nu de cuprinsă), fiind singura capabilă, dacă el ştie să desprindă acest adevăr, să-i prilejuiască o mai mare desăvârşire şi să-i dăruiască o bucurie pură.” Şi mai departe: ”Impresia este pentru scriitor ceea ce este pentru savant experimentul, cu deosebirea că la savant munca minţii precede, iar la scriitor vine după aceea. Ceea ce n-am avut de descifrat, de lămurit printr-un efort personal, ceea ce fusese limpede dinainte, nu ne aparţine. Nu irumpe din noi decât ceea ce scoatem din bezna ce fiinţează în noi şi pe care alţii nu o cunosc.” Numai că adevărul şi puritatea bucuriilor mi se pare că anulează tocmai ideea de impresie şi Proust devine neinteresant atunci când trage concluzii, fie ele doar parţiale. De altfel pare să se lase prins destul de des de tentaţia moralistului sau a aforistului: ”Arta adevărată nu are nevoie de atâtea declaraţii şi se realizează în tăcere.” Mai încolo scrie o frază şi mai interesantă: ”O operă în care există teorii este ca un obiect căruia nu i se scoate eticheta cu preţul.”, cu atât mai mult cu cât aici Proust nu face altceva decât să teoretizeze arta, impresia, timpul, viaţa şi mai ales adevărul artistic, cel care nu poate veni decât din interior, un ”interior” dinamic în care trăirea actuală modeleaza trecutul şi amintirea modelează prezentul: ”Iar persoana mea de azi este asemenea unei cariere părăsite; ea crede că tot ce conţine este monoton şi asemănător, însă într-însa fiecare amintire modelează, ca un sculptor din Grecia, nenumărate statui.” (apropo de impresii, comparaţia asta mi se pare cam ridicolă şi e ciudat că adevărul oferit sau verificat de impresia personală are nevoie de o astfel de raportare cu ”greutate”). Proust mi se pare mai interesant când trăieşte sau retrăieşte realităţile vieţii într-un stil memorialistic fără înflorituri, când lasă frâu liber contemplaţiei în locul meditaţiei cvasi-savante.