ultimul
val
„Căline,
de la primele cărţi pe care le-ai citit ai ştiut că într-o bună
zi vei fi scriitor, nu-i aşa?“ „Ce-ţi veni?“ „De mult
vroiam să te întreb.“ „Bine.“ „?!?“ „Da.“ Ilie R. nu
ştie ce să creadă. Călin cască. Băiatul dă să plece. Şi nu
se-ndură... „Da?“ „Mda.“ „Şi o spui... aşa!?“ „Aşa...
cum?“ Ilie R. e oripilat: „Cum poţi fi atât de cinic?
Literatura e ceva sacru!“ Pe Călin îl pufneşte râsul. Prea e
patetic prietenul său. Însă nu vrea să-l jignească. Ştie cât e
de vulnerabil. „Ilie, sunt de acord cu tine.“ „Da?!“ „Da.
Numai că...“ Celălalt sare ca ars: „Că ce?“ Călin şovăie.
„Ilie, nu ştiu cum să-ţi spun, de unde să încep...“ „Pur
şi simplu începe cu începutul.“ „De parc-ar fi aşa de uşor.“
Călin face o pauză, de efect. Alarmat, Ilie R. îl atenţionează:
„Te rog, din inimă te rog, să nu începi cu deci...“
„De ce mă sabotezi?“ „Iartă-mă. Uite, promit că nu te mai
întrerup.“ „Bineînţeles. Doar pe ici, pe colo...“ „Normal,
în punctele esenţiale, care se cer...“ „...punctate.“
„...dezvoltate. Căline, de ce eşti maliţios?“ „Ca să-mi fac
curaj. Pot să încep?“ „Chiar te rog.“
„Şi eu
voi fi scriitor. Luasem hotărârea cu gravitatea de necontrazis a
vârstei – asta era pe când aveam 10 ani – şi citeam mult şi
selectiv; criteriile erau infantile, desigur. Aşadar, cărţile
preferate erau cele ale lui Jules Verne, Fenimore Cooper, Constantin
Chiriţă... Cireşarii
făceau furori printre puştani pe vremea aceea. Ca şi tine mai
târziu, am citit cu nesaţ Pardaillan,
Cocoşatul,
cărţile lui Dumas. Mă amăgeam a pricepe Mitologia
Greciei antice,
scrisă de un rus, Kun cred că-l cheamă – fascinantă pentru
mine, cel de atunci; am citit-o de câteva ori până în
adolescenţă. Mi-am zis că trebuie să scriu şi eu asemenea cărţi,
pentru bucuria şi învăţătura celorlalţi copii; trăiam la acea
vârstă într-o lume aparte: una a copiilor între 7 şi 14 ani,
siliţi de obtuzitatea şi suficienţa societăţii să se aventureze
pe tărâmul anapoda, al oamenilor
mari ;
hotărârea de a fi marinar când
voi fi mare
şi, vrând-nevrând, voi aparţine celeilalte părţi a lumii, nu
excludea concretizarea visului de a deveni scriitor, acesta era
idealul meu. A fi scriitor mi se părea, în acele vremuri, ceva de
domeniul sublimului; îi credeam pe scriitori nişte supraoameni, ca
şi marinarii – corăbierii, să ne fie clar asta! –, ca şi
aviatorii şi fotbaliştii.“ „Fotbaliştii?! Ah, Căline, cum
îndrăzneşti să... Nu! Nu pot fi de acord – fotbaliştii nu le
ajung scriitorilor nici la degetul mic! Ce ştiu ei să facă? Doar
să fugă după minge şi...“ „Ilie, ţi-am mai spus de atâtea
ori că habar n-ai ce pierzi pentru că nu-ţi place fotbalul.“ „Ce
pierd? Nimic.“ „Nu percepi una din faţetele nesfârşitei
frumuseţi a lumii.“ „Fotbalul, Căline? Tocmai fotbalul?!“ „Ne
ciondănim degeaba. Ştiu că n-o să te pot convinge. Şi-apoi,
fotbalul trebuie jucat sau măcar urmărit acolo, pe stadion; n-are
nici un chichirez dacă trăncăneşti despre el.“ Ilie R., lovit
de poliomelită în pruncie, n-avea cum să iubească fotbalul.
Dimpotrivă.
„A
fi scriitor, marinar sau aviator însemna pentru mine să deţii
secrete formidabile, la care să poţi ajunge numai la timpul
potrivit. Până atunci trebuia să mă antrenez. Şi o făceam,
copilăreşte – citind şi imaginându-mi că sunt navigator al
mărilor şi văzduhului, ori bătând mingea, ori jucându-mă, iar
când n-aveam cu cine mă juca, îmi inventam partenerii. Vezi, Ilie,
oamenii mari uită că nici un copil nu e singur când se joacă,
chiar şi atunci când e singur cu umbra lui. Mda. Am deviat de la
firul... După cum îţi spuneam, a deveni scriitor însemna pentru
copilul ce eram să citesc, oriunde, cât mai mult şi cât mai multe
şi nu să scriu; nu încă. Fiindcă încă nu venise timpul meu.
Fireşte, acţionam aşa din instinct; gândurile astea...“
„Instinct!?
Ce-are instinctul cu...“ „N-am alt termen la îndemână.
Stimabile, te rog, nu mă întrerupe, că-mi pierd şirul. Ce
ziceam?“ „Că acţionai «din instinct»...“ „Aşa-i. Ba
nu... Uite, voi ţine cont de obiecţia ta: mă comportam aşa
dintr-un fel de... inspiraţie. Aşa simţeam – că am chemare
pentru scris. Paradoxal, Ilie! De-abia acum îmi dau seama: chemarea
mea nu avea nici o bază reală; din contră, în copilărie aveam
oroare să pun mâna pe toc, mă apuca groaza când primeam ca temă
pentru acasă o compunere sau să scriu orice altceva care depăşea
dimensiunile unei pagini; nu aveam răbdare, scrisul îmi fura din
timpul pentru joacă, pentru citit...
...Sighişoara
era înconjurată de dealuri, acoperite de păduri. Practic, pădurea
pătrundea adânc în carnea oraşului.“
– Unde
eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?
– Gând
la gând, cu nostalgie.
„Hoinăreala
prin pădure sau pe malurile Târnavei – apă de care mamei îi era
tare frică, nu se temea pentru ea, ci pentru noi, căci mai în
fiecare vară se îneca vreun copil; câţiva ani mai târziu, când
noi deja ne mutasem din Sighişoara, Târnava s-a năpustit furioasă
peste oraş, distrugând de-a valma case şi destine, mai mult chiar,
prefigurând tăvălugul demolator al iepocii,
care...“
Ilie R.
aşteaptă răbdător ca prietenul său să-şi adune gândurile
răvăşite de nostalgie şi... indignare. Într-adevăr, după
câteva minute de neguroasă tăcere, acesta se linişteşte şi,
zâmbind stânjenit, îngaimă:
– Despre
ce vorbeam?
– Spuneai
că hoinăreala prin pădure...
„Da, da,
mi-am adus aminte. Asta e, Ilie, hoinăreala, ca şi cititul şi...
ei, da, ca şi fotbalul, erau preocupările de căpătâi ale
viitorului navigator-scriitor. Şcoala era o constrângere
suportabilă. Avea desigur şi părţile ei bune: pauza mare, orele
de sport, de geografie sau de ştiinţele naturii. Ceva mai târziu,
cele de română. Dar era interesant numai când se preda. Ce rost
avea ca profesorii să mă bată la cap, să-mi ceară să le divulg
tainele – termen prin care definesc nu atât cunoştinţele
memorate, cât ceea ce înţelegeam eu din ele – pe care le
combinam într-un mod fantezist şi deloc apreciat de acei
scolastici.
Erau
frumoase şi serbările sfârşitului de an şcolar, când se înmânau
premiile. Ieşeam în faţa careului – format de elevi, profesori
şi părinţi – stăpânit nu de emoţie, ci de curiozitatea de a
şti ce cărţi am primit de data aceasta...
...Pentru
că simţea nevoia de comunicare, sau pentru ca să-şi limpezească
gândurile şi, în acelaşi timp, intuind în neliniştea şi
curiozitatea mea o vocaţie îngrijorătoare, pe care ar fi dorit să
o canalizeze spre un făgaş sănătos, dar în mod sigur şi din
alte pricini pe care nu o să le pricep poate niciodată, mama îmi
povestea câte în lună şi în stele, îndeosebi iarna, când
rebegit de frig şi umezeală, mă înduram să rămân în casă.
Începea mama să povestească, mai mult pentru ea, privind undeva în
trecut, în sine, aşa cum am făcut la rându-mi, pe când am
început a scrie primele proze. Povestea mama despre bunicii ei, care
fuseseră în America, la începutul veacului. America! Ţinut
fabulos, cu eroi extraordinari: îi ştiam din filme, din cărţi...
Pe atunci habar n-aveam de America Latină, de fascinanta ei
literatură. Eram la vârsta când toate ţinuturile enigmatice
însemnau pentru mine AMERICA. De pe acolo se întorsese doar
străbunicul. Străbunica a murit la naşterea celui de-al
nu-mai-ştiu-câtulea copil. A vândut străbunicul acela mitologic
prăvălia-cârciumă pe care o ţinuseră acolo, agonisită după
ani mulţi de slugăreală (mama avea grijă întotdeauna să
precizeze, cu durere şi revoltă: «Au muncit amândoi de s-au
spetit, bunicul prin mină sau la tăiat de pădure ori la descărcat
şlepuri, bunica spălând vase, duşumele, rufe, pe la ce case
apuca, cu vremea ajutată de fetele mai măricele; şase fete au avut
şi numai un băiat... ba nu, a mai fost şi cel care a murit şi
care a omorât-o la naştere pe bunica... Da' să lăsăm astea, ţi-o
fi urât şi ţie, că pe mine mă apucă plânsul de fiecare dată
când mă gândesc... Dacă trăia bunica, altă viaţă am fi dus,
ea era răzbătătoare, nu ca bunicu'. Cât era de mare, pe atât de
blând era bunicul, pe când bunica, ziceau cei care au cunoscut-o,
era una mică şi iute ca piperu'. Cumnată-sa, buna
din Corneşti,
care m-a crescut, spunea că eu semăn cel mai bine cu bunica...»),
precum spuneam, la moartea soţiei, străbunicul a vândut tot
ce-aveau acolo, în America, apoi, cu liota de copii şi cu săculeţul
cu dolari, s-a întors în Sighişoara. Şi-au cumpărat americanii
– străbunicul a plecat în America împreună cu unul dintre
fraţii săi, abia după o vreme l-au urmat acolo străbunica şi o
parte din copii; cele două fete mai mari au rămas acasă, Pe
Vale,
să aibă grijă de gospodărie – şi-au cumpărat pământ, Pe
Vale,
desigur, unde au crescut vite. Într-o vreme aveau 50. În Corneşti,
străbunicul a cumpărat două case, în una din ele deschizând
cârciumă. Mama zicea: Fir-ar a naibii de băutură, că ea l-a
năucit de şi-a înstrăinat copiii! Nefiind în stare să-şi
crească singur copiii, i-a împrăştiat, care pe la fiicele mai
mari, măritate deja, care pe la frate-său, care plecând să-şi
afle rostul la Bucureşti; era imediat după război, şi ardelencele
aveau mare căutare în Bucureşti, fiind renumite pentru vrednicia
şi cinstea lor...
– Na,
Ilie, că iar am deschis o paranteză!“ „Nu-i nimic, ba chiar îmi
place...“ „Şi eu care mă temeam că te-am plictisit.“
„Dimpotrivă.“ „Bine. Tu ai vrut-o! Unde-am rămas?“ „La
cârciuma lui bunicu'...“ „Strâcatule, tu numa' la crâşmă
tragi! Dar despre cârciumă ţi-oi povesti altă dată...
Cealaltă
casă a cumpărat-o la insistenţele nevestei de-a doua care avea şi
ea trei fete şi care l-a făcut să-şi înstrăineze copiii. Mai
mult, s-au pus toate patru scârbele cu linguşeli şi cu momeli pe
capul lui, până l-au păcălit de le-a trecut casele pe nume. L-au
înecat în băutură, că dăduse în patima asta, de-a ajuns un
nevolnic, şi-atunci l-au zvârlit pe drumuri. Copiii lui au slugărit
pe degeaba, pe la neamuri sau la Bucureşti.
Bunica mea,
mama mamei, avea trei ani când a murit maică-sa, în America.
Bunica mea de la Bucureşti. Îi spuneam, atunci când mă refeream
la ea, până mi-au trăit toţi patru bunicii, mamamare
de la Bucureşti. «De
la Bucureşti» era nu numai o distincţie ce se cerea făcută între
ea şi mamamare
de pe Uliţa Şaeşului,
ci, pentru mine, însemna şi o particulă cvasi-nobiliară.
Deci –
Ilie, observă, te rog, că am folosit de-abia acum acest obsedant
conclusiv
–,
când s-au întors din America în cătunul din Ardeal, bunica mea
avea numai trei ani. Ea, şi fratele său, Gean – ce nume o fi ăsta
şi de unde provine? De la... John, de unde altundeva?! –, care era
cu un an mai mare, vorbeau englezeşte; ciripeau amândoi şi nimeni
nu pricepea o boabă, doar americanii,
prăpădindu-se de râs văzând ce ochi bleojdesc sighişorenii şi
cum îşi fac cruce auzindu-i pe cei doi prunci glăsuind în graiul
acela de necrezut. Văzându-i atât de drăgălaşi şi nevinovaţi,
amândoi cu ochi albaştri şi cu părul blond, inele revărsate
peste umeri – siropoasă descriere, nu-i aşa?, da' te rog să
nu-mi pretinzi luciditate când e vorba de bunica... – ,
sighişorenii au scos vorba că sunt... îngerii ce le-au adus noroc
fraţilor Geleriu în America aceea de la capătul lumii, de s-au
întors plini de bani, «dreptu-i că muierea lui Miai o fo' murit
pe-acolo, da' ăsta-i datu' omului pe lume, să plătească orice
căpătuială...»“
– Îngeri
ai spus?
Călin
rămâne pe gânduri. Da, aşa spusese. Şi nu întâmplător.
„Da. Şi,
bineînţeles, deloc întâmplător...“ „Da' când ţi-ai dat
seama?...“ „...“ „???“ „Cred că e mai bine să...“ „Şi
eu.“
„Mda...
Eu o asaltam pe mama cu întrebările: «Da' mam'mare de la Bucureşti
mai ştie americana?» «Nu. De-atunci au trecut mulţi, mulţi ani,
n-a mai avut cu cine să vorbească englezeşte, fraţii s-au
răspândit cât care-ncotro...» «Mama, da' nu vorbeau americăneşte
când s-au întors din America?» «Americanii vorbesc şi ei
englezeşte.» «Da' anglezii vorbesc şi ei americăneşte?»
«Americanii şi englezii vorbesc aceeaşi limbă: engleza.» «Da’
Englezia e tot în America?»" «Nu, America e dincolo de Ocean,
iar Anglia e lângă Europa.» «Mam'mare a fost prin Ocean?»
«Bunicu' şi unchiu' Pătru, fratele lui, au luat bilete la vapor.
Aşa au trecut Oceanul.» «Nu au înotat?» «Nu, puişor, Oceanul e
prea mare, nu se poate trece înot.» «E mai mare decât Târnava?»
Mama începea să râdă...“
– Îmi
aduc aminte, Ilie, că am văzut prima dată marea pe când aveam opt
ani...
– Ştii,
Căline, eu n-am fost niciodată la mare.
Călin îl
priveşte încruntat pe amicul său, nemulţumit că l-a întrerupt
şi temându-se că va pierde şirul povestirii; bineînţeles,
povestea mai degrabă pentru sine decât pentru celălalt. Apoi, i se
face ruşine de egoismul său:
„Lasă,
Ilie, că tot mergem noi cândva…“ „...“ „Poate chiar la
toamnă“ „De ce nu vara?“ „Fiindcă e prea multă agitaţie,
iar în timpul sezonului estival preţurile sunt din cale-afară de
pipărate.“ „Pipărate? Am auzit că sunt sfidătoare faţă de
condiţiile ce ţi se oferă. Zicea Florin că-i mai ieftin să mergi
în Grecia.“ „Ce-ar fi să mergem în Grecia?“ „Visuri,
Căline, visuri...“ „Las' că vezi tu.“ „De ce mă ameninţi?“
„Pe motiv de întrerupere.“ „Ce întrerupere?“ „Fincă
nu
mă laşi să povestesc. Chiar nu te-am plictisit?“ „Mă tot
întrebi asta de parcă într-adevăr ai vrea să mă plictiseşti.“
„Rămăsesem la mare, nu-i aşa?“ „Tocmai.“ „Când am
văzut-o prima oară, pe când aveam...“ „...opt ani... Treci
peste asta, doar mi-ai mai spus-o o dată!“ „Parcă ziceai că nu
te-ai plictisit.“ „Ziceam eu, da' şi tu prea te repeţi. Hai,
zi-i mai departe!“
Călin
mustăceşte, cât pe-aci s-o lase baltă...
„...nu-mi
venea să cred că e atât de... mare, că nu se poate vedea malul
celălalt. Până atunci am întrebat-o de multe ori pe mama cât e
de mare Oceanul,şi ea a râs de fiecare dată, fiindcă o întrebam
şi dacă Oceanul e mai mare decât Târnava. Iar mama spunea că e
de un miliard de ori mai mare decât Târnava, şi eu o întrebam ce
e ăla un miliard, şi ea râdea şi-mi răspundea că e un moş mare
până la cer, şi eu o întrebam cât e până la cer, şi mama
râdea iarăşi, şi zicea că e cât o viaţă de om; eu o întrebam
care e mai mare, Oceanul sau Cerul, mama-mi răspundea că fiecare e
mare în felul său, eu insistam – Care-i mai mare? –, mama nu
mai râdea, cădea pe gânduri, ca să-mi spună într-un târziu că
nesfârşit e doar Cerul, care acoperă atât lumea văzută, deci şi
Oceanul, cât şi pe cea nevăzută... Mama ofta, eu visam la corăbii
şi o întrebam cât de mare era aia cu care mamamare a venit din
America, mama tresărea. «Mamamare nu-şi aminteşte nimic din
America, dar de vapor, căci a fost vapor cu aburi şi nu corabie cu
pânze, de vapor îşi aminteşte ca de o casă grozav de mare, plină
de lume, înconjurată de ape, cât se vedea cu ochii era numai apă
care făcea valuri-valuri şi căsoaia se legăna pe ele... Uneori
ploua, se făcea frig, oamenii intrau în casa care se zguduia
îngrozitor. A fost o dată o furtună despre care mama îşi amintea
doar că oamenii ţipau şi că vaporul era mai-mai să se
răstoarne...» «Nu erau şi marinari pe vapor?» «Ba da, erau
mulţi marinari.» «Păi, vezi...» «Ce să văd, mămăruţă?»
«Păi, de-aia nu s-a răsturnat vaporu'!» «De ce?» «Fin'că era
cu marinari şi ei nu l-au lăsat.» «Ai dreptate.»
...Erau
mulţi marinari pe vaporu' ăla... Îmi ziceam pe-atunci: las' că mă
fac io mare şi trec Oceanu' cu vaporu', ba nu cu avionu', sau mai
bine spre America voi zbura cu avionul (ardeam de nerăbdare să văd
ţinuturile acelea care-mi inflamau imaginaţia), şi înapoi o să
vin cu vaporu', că n-o să mai am de ce să mă grăbesc.
Acum,
privind înapoi cu nostalgie, lumea aceea îmi pare încremenită
într-o irepetabilă fericire...“
„Exagerezi...
Şi mai zici de mine că sunt zăltat.“
„Şi
eşti. Cât despre mine şi despre amintirile copilăriei, cred că
nu exagerez deloc. Pe atunci, viaţa, istoria, războaiele, dar
îndeosebi moartea, aveau o rezonanţă... abulică. Când murea
cineva de prin vecini mi se părea totul o joacă aiurea şi extrem
de plicticoasă. Îmi ziceam că oamenii
mari nu
ştiu să se joace nici măcar de-a moartea; de ce nu iau exemplu de
la noi, când ne jucăm de-a mortu' e mult mai interesant şi mai...
hazliu, mai ales atunci când îl imităm pe popa şi când mortu'
nostru se ridică, scălâmbăindu-se, urlând şi, în cele din urmă
– nemaiputându-se abţine –, râzând, speriindu-ne; de fapt,
noi, ceilalţi copii, nici nu ne-am speriat, ci doar ne-am prefăcut
că ne-am speriat, ba încă atât de bine că într-adevăr ne
speriam. E un fel curios de a te bucura, tremurând de frică,
chiuind şi ascunzându-te prin locuri ciudate, unde să-ţi tragi
răsuflarea şi unde mă pomeneam câteodată lângă vreo fetiţă
pe care o ţineam de mână şi amândoi ne miram într-atât de
puternicele bătăi ale inimilor noastre, că nu mai ştiam care sunt
bătăile mele şi care ale ei şi atunci le împărţeam: primele o
sută erau ale mele şi după aia nu mai aveam răbdarea să le
numărăm şi pe ale ei, de ne pomeneam că ne căutăm inimile prin
părţi chinuitor de neaşteptate ale trupurilor noastre neîmplinite.
De fapt,
îmi ziceam eu pe atunci, oamenii
mari
nu ştiu să se joace nici de-a prietenia. Se vorbeşte prea mult şi
se fac tot felul de declaraţii în filmele lor, apoi bărbatul o
sărută,.... brrrr.... ce neplăcut trebuie să fie! Pe mine, ori de
câte ori mă săruta pe obraz câte o rubedenie venită în vizită,
mă lua cu frisoane şi nu ştiam cum să-mi şterg mai degrabă
obrazul îmbăloşat de ţocăiala drăgăstoasă. Da' las că nici
de-a războiu' nu ştiu să se joace oamenii
ăştia marii,
abia aştept să mă fac mare şi să le arăt cum trebuie să se
joace, cum să facă filme, nu ca alea de război în care e o muzică
tare enervantă, sunt femei care plâng că le pleacă băieţii pe
front; ar trebui să fie mândre de copiii lor, viitorii eroi!... Mai
sunt în filmele alea şi soldaţii care nici nu ştiu să moară,
holbează ochii şi le cade capu'-ntr-o parte, nu se ridică să fugă
mai departe strigând: eu sunt băiatu' sergentului pe care l-au
împuşcat nemţii, m-am făcut mare şi vreau să-l răzbun pe tata,
mă ofer voluntar pentru... , dar nu mai apuc să-mi termin replica
pentru că Lucian zice: Pac! Iar te-am împuşcat!, pe când eu zic:
Du-te bă, că ai tras pe lângă! sau: m-ai rănit numa' în
picior!, şi-mi târâi piciorul ciuruit, ascunzându-mă după un
tanc, care de fapt e un rond de flori, da' are şenilele sfărâmate,
de unde strig iarăşi: Io nu mă las omorât aşa uşor, bă!, şi
el zice: Pac!, iar eu de după tanc: Pac! Pac-pac-pac!, la care el
zice: Apăi, aşa nu mă mai joc!, atunci eu, concesiv, zic:
Bine-bine, m-ai împuşcat, da' asta e ultima dată când mă mai
las!, la care Lucian răspunde: Da' data viitoare tu eşti neamţu'!
Şi tot
aşa, până ne adunau mămicile ca pe puişorii de găină...“
„Ştii,
Căline, mi-ai adus aminte de Nostalgia.“
„Ce-are a face Nostalgia
cu...“ „Nu te supăra.“ „De ce să mă supăr? Ba chiar îmi
face plăcere.“ „Eşti răutăcios. Iartă-mă.“ „De ce,
Ilie, fiindcă sunt maliţios?“ Ilie nu răspunde. Ar pleca, dar...
Între timp, lui Călin i-a trecut iritarea. „Ce ziceai de
Cărtărescu?“ „...“ „Hai, mă, nu fii supărat!“ „Nu
sunt supărat.“ „Atunci de ce nu răspunzi?“ „...pe când
povesteai, mi-a venit în minte Nostalgia.
Nu ştiu cum face, că doară amintirile lui din copilărie sunt cam
aceleaşi ca ale oricărui copil crescut la bloc, da' la el totul e
mai altfel, capătă consistenţă...“ „...şi le dă faptelor
înţelesuri nebănuite.“ „Aşa e. Pe când tu...“ „Eu ce?“
„Nu..., că iar te superi.“ „Hai mă, Ilie, iar începi?“
„Uite, de exemplu, atunci când povesteşti cum vă jucaţi voi
de-a înmormântarea şi de-a...“ „Pentru noi moartea era lipsită
de semnificaţie.“ „Nu
credeam să-nvăţ a muri vrodată...“
„Poftim? A, da – am înţeles aluzia.“
„...Nu
ştiu... Vezi, în ocazii de-astea spui: Nu ştiu cum să-ţi spun,
dar... Ei bine, eu chiar nu ştiu. Totuşi, sper să nu greşesc, pe
atunci, pe când aveam 8-9 ani, şi până mai târziu, pe la 10-11,
chiar 12 ani, nu cred să mă fi gândit vreodată la moarte. Era
ceva... inofensiv,... ireal chiar. Însă, mai degrabă, cred că
ignoram această altă
realitate. Pentru mine aveau importanţă numai întâmplările care
mă priveau. Or, până târziu, în adolescenţă, nu a murit nimeni
dintre cei care-mi erau apropiaţi.
Da, eram
egoist, egocentric chiar. Mi-am spart capul de câteva ori, am mai
avut ba o mână ruptă, ba mi-am sfâşiat palma sărind peste un
gard de sârmă împletită. Atunci am şi leşinat, în baie, în
timp ce îmi spălam rana cu apă rece, încercând să opresc
hemoragia ca în alte dăţi, când rănile erau superficiale. Nu
voiam să ştie mama, care m-a găsit mai apoi jos pe ciment, într-o
baltă de sânge. Aşa ceva puteam să pricep. Pentru că şi atari
incidente aveau un înţeles al naibii de concret. Le şi consideram
ca pe ceva normal, făcând parte din regulile jocului.“
„Viaţa
ca o joacă?“ „O joacă fără de sfârşit.“ „Dar moartea?“
„Moartea... Moartea făcea parte din alt joc, ale cărui reguli nu
le recunoşteam.“ „Deci, nu vă priveau“. „Exact. Jocul
nostru
avea
reguli clare, dar şi unele... aleatorii. Ce importanţă mai aveau
notele proaste la şcoală, frica de ce-o să-mi zică mama sau ce-o
să-mi facă tata; spărgeam un geam, îi scoteam din sărite pe
vecini, era câte unu' ciufut, erau şi fetiţele pârâcioase, erau
şi seri când uitam de noi, tot hoinărind pe dealuri. Ne mai şi
băteam câteodată; mai degrabă ne certam din te-miri-ce, dar uitam
repede, a doua zi eram iarăşi prieten cu Gheorghiţă, care m-a
lovit cu o piatră pe când ne jucam de-a aruncarea discului, mergeam
la fotbal în curtea şcolii şi-l alegeam în aceeaşi echipă, da'
nu-i pasam, şi îl certam dacă nu dădea gol, însă tot la el
mergeam seara la televizor să vedem serialul cu Sfântu'...“
„Toate
bune şi frumoase, Căline, numai că nu văd legătura cu actul de a
scrie.
„Pentru
că mai va până atunci. Hotărâsem că voi fi scriitor, dar asta
mai târziu, când
voi fi mare.
Până atunci, aveam altele de făcut, nu mai importante, dar mai pe
măsura unui copil.“ „De exemplu, joaca.“ „Şi joaca. Fiindcă
venise deja vremea când mai mult citeam decât jucam fotbal.“ „Dar
când ai început să scrii?“ „Să-ţi spun drept, nu mai ţin
minte. Cred că pe la 14 ani. Făceam încercări timide, scriam rar
şi renunţam uşor. Totuşi, plănuiam un fel de roman al Secolului
XX,
o cronică de familie. Nu ştiam cum o voi începe, nu mă hotărâsem
încă de cine să pomenesc şi de cine nu, dacă să scotocesc prin
arhiva Sfatului Popular, fosta Primărie, sau să apelez doar la
imaginaţie...
....Iată-mă
şi elev la liceu. Ne-am mutat de la Sighişoara la Sibiu, ieşeam
rar din casă, refuzam să accept realitatea, refuzam să mă
adaptez, nu voiam să cunosc oraşul cel nou, îmi era dor de
Sighişoara şi, ca să uit, dar şi fiindcă aceasta era cea mai
puternică pasiune a mea, citeam pe rupte, însă la voia
întâmplării, prinsesem gustul pentru science-fiction, aşteptam cu
sufletul la gură fiecare apariţie a celebrei colecţii; ca un
făcut, pe când citem cărţuliile acelea, mai totdeauna rămâneam
acasă doar cu mama şi cu fratele meu, Sorin – el e mai mic decât
mine cu trei ani şi totdeauna am avut preocupări diferite; n-am
discutam noi prea mult în copilărie, ne şi ciondăneam, eu îl mai
burduşeam câteodată, uneori fără un motiv întemeiat, numa’-aşa,
că eram agresiv şi-mi sărea ţandăra din te-miri-ce, cu toate
acestea legătura afectivă dintre noi a fost şi este foarte
puternică, mai presus de cuvinte...“
– «Glasul
sângelui... »
– Întocmai.
„Cum îţi
spuneam, de obicei, eram pe atunci acasă cu fratele meu şi cu mama,
care venea la noi în cameră şi croşeta ori broda, şi începea să
povestească întâmplări de demult; mereu intervenea câte ceva
nou, nu mă plictiseam, cu toate că uneori gândul meu o cam lua
razna, poate la câte o păţanie de la şcoală sau la câte o fată
sau la fanteziile pe care le citeam. După un timp, îmi dădeam
seama că am pierdut şirul povestirii, numai că acea atmosferă
idilică a trecutului devenise pentru mine, care mă perpeleam de
dorul oraşului natal, ca un soi de a doua natură; făceam legătura
cu istorisirile mamei din alte dăţi ori, pur şi simplu, îmi
imaginam ce s-ar fi putut întâmpla atunci, cândva... Mă tulbura
ideea de a scrie acel roman
al secolului,
încă nu-i găsisem un titlu, nici nu era prea important,
deocamdată. Începusem să împart cartea pe capitole – erau atât
de multe încât proiectul meu devenise deja un roman-fluviu, ceea ce
nu mă descuraja, doar aveam toată viaţa înainte. Mai importantă
mi se părea maniera în care voi scrie cartea; îi descoperisem pe
Hemingway şi Dostoievski, primul m-a cucerit de la prima carte, iar
în zbuciumul personajelor celui de-al doilea mocnea o forţă pentru
asimilarea căreia merita să-i suporţi lungile digresiuni, uneori
chinuitor de complicate... Îmi plăceau de asemenea şi scrierile
lui Sadoveanu. Savoarea lor de frupt osebit. Şi atunci, cum să
scriu romanul
meu?
Citeam.
Apăruse Prins.
Am
descoperit
Viaţa ca o pradă.“
„Ai
dreptate să-ţi placă atât de mult Marin Preda. E atât de... al
nostru, cum numai Panait Istrati a mai fost...“ „Da, Ilie, însă
în curând mi-am dat seama de valoarea lui Petru Popescu.“ „Petru
Popescu?! Cel cu Înainte
şi după Edith
!? „Aiurea! Ăla-i un roman comercial, scris mult mai târziu, în
America. Eu mă refer la Sfârşitul
bahic, Dulce ca mierea e glonţul patriei
şi, desigur, la Prins,
cărţile lui de referinţă.“ „Nu le-am citit“. „Păcat. Ar
merita să le cauţi.“ „Ce, crezi că n-am făcut-o?“ „Şi?“
„Sunt de negăsit.“ „Mda. Nici eu nu le mai am; le-am dat,
demult, nu mai ştiu cui, adică ştiu, da' nu le-am mai primit
înapoi; nici măcar nu i le-am cerut, şi nu mai ştiu de ce...“
„Căline, ce-ar fi să ne întoarcem la firul roşu al poveştii?“
„Ai
dreptate. Unde rămăsesem?“ „La cărţi.“ „Dar cu
povestirea?“ „Habar n-am“ „Atunci..., stai să mă gândesc
niţel... Mda. ...terminasem liceul. Apoi armata. Scriam poezie.
Beţie de cuvinte care din fericire nu a durat. Mă obseda mereu
acelaşi gând: Cum
să scriu?
Descopeream alţi şi alţi mari prozatori. Am avut şocul
latino-americanilor. I-am devorat pe Borges şi Márquez. Mi-am spus
că şi eu trebuie să scriu tot atât de bine ca ei. Şi dacă nu?
Mă voi lăsa păgubaş. Ceea ce am şi făcut, în câteva rânduri.
Mai aveam de aşteptat. Trebuia să învăţ să aştept. Ştiam că
va veni ea vremea... Nu eram încă în stare să mă aşez la masă,
să apuc între degete stiloul, să fac abstracţie de albul
dezarmant al colii de hârtie şi, întorcându-mi gândul spre
lăuntru, zâmbind uitării, să amân începutul până la
limpezirea ideii, pentru aceasta poate că mi-ar fi de ajutor încă
o înghiţitură de cafea, fierbinte şi amară, cafea pe care
totdeauna o voi avea la îndemână, da, desigur, trebuie să fie un
adevărat ceremonial, fiindcă e vorba de CONCENTRARE şi INSPIRAŢIE!
Mă voi ridica de pe scaun şi voi opri picapul, n-aş fi crezut că
Vivaldi mă va deranja vreodată, mă voi aşeza iarăşi la masa de
lucru, voi cuteza iarăşi să privesc coala cea albă ce mi s-a
dat... După un timp, voi începe să scriu, fără şovăire: «Când
l-a cunoscut pe doctorul Moisescu, pe S. l-a cuprins o teamă
nejustificată, o disperare mută, ca şi cum ar fi un vis, un coşmar
de care nu te poţi apăra nicicum, ca o cădere în gol din care nu
poţi scăpa.» Acesta să fie oare începutul frazei care să
incendieze imaginaţia cititorului? Îl va face ea să apropie şi
mai mult de el cartea pe care o citeşte, să o apropie nu de ochi,
ci de întreaga sa fiinţă, simţind acea carte ca şi cum ar fi
parte din el însuşi, pe care de-abia acum o descoperă, cu emoţie,
încercând s-o întoarcă la sine? Oare aşa trebuie să înceapă
fraza pe care, citind-o cineva, acesta să simtă că se află în
faţa uneia dintre cărţile sale de căpătâi?
Găsisem
între timp titlul romanului. I-am zis ultimul
val.
De ce? Fiindcă sunt convins că generaţia voastră e ultima în
literatură. Se va mai scrie şi după ce voi veţi fi maturi, apoi,
pe măsură ce veţi îmbătrâni, fiind daţi deoparte de noul
val,
generaţia fiilor voştri, se va mai scrie, încă, dar ceea ce va
urma va fi altceva, complet diferit de ceea ce noi numim acum,
generic Literatură.
Internetul, informatizarea mai tuturor activităţilor umane,
televiziunea holografică, explorarea Sistemului Solar,
psiho-tronica, mai ştiu eu ce transformări ale mediului ambiant,
caruselul cercetărilor ştiinţifice şi al realizărilor
tehnologice, convulsiile financiare, crizele şi războaiele
economice..., toate acestea şi încă altele pe care n-avem nici
măcar cum să le bănuim vor restructura fundamental nu numai
civilizaţia, ci chiar omul însuşi, chintesenţa Naturii!
Ca să
vezi, Ilie, ironia soartei... Mi-am dorit atâta să ajung scriitor
încât nimic altceva n-a contat mai mult pentru mine. Ca acum, când
sunt atât de aproape de împlinirea visului meu dintotdeauna, să
constat că ceea ce scriu nu mai înseamnă aproape nimic într-o
lume în care cuvântul scris îşi trăieşte splendida agonie.
Tehnologia actuală a dus la tipărirea unor cărţi de o calitate
inimaginabilă în adolescenţa mea, însă exagerat de scumpe.
Cititorii şi-aşa sunt tot mai puţini; destui fiind prea ocupaţi
cu... scrisul.“
„Foloseai
tu undeva – într-un poem, parcă –, sintagma bucuriile
zădărniciei...“
„Versul cu pricina este: grădina
desfătărilor zădărniciei.“
„E prea bombastic, Căline. Pare luat din O
mie şi una de nopţi.“
„Şi ce e rău în asta? Recunosc, am fost profund influenţat de
literatura Orientului. Ca şi atâţia alţii; dintre care scriitori
infinit mai talentaţi decât mine, cum ar fi Eliade, sau Borges.“
„De ce trebuie neapărat să te compari întotdeauna cu altcineva?
Eu cred că ar trebuie să ne comparăm mereu doar cu noi înşine!“
„E problema ta, Ilie. Ce zici, tot nu te-ai plictisit de...?“
„Căline, chiar că eşti pisălog! Că doară nu-ţi vei fi propus
să mă plictiseşti cu tot dinadinsul!“ „...“ „Povesteşte
mai departe.“ „...“ „Nici dacă te rooog?“
„...Între
tendinţele pe care le conştientizez, un loc aparte îl are perioada
engleză.
Obsedat de America, am avut de gând să învăţ bine limba engleză,
dar mai ales să scriu la perfecţie în engleză. Să ajung să
stăpânesc atât de bine limba lui papá Hem încât să scriu
romanul direct în engleză, să-l public – unde? cum?, astea mi se
păreau elemente secundare –, abia după aceea să rescriu romanul
în româneşte. Să ne fie clar: să-l rescriu, iar nu să-l traduc
ori, mai rău, să permit altcuiva să-şi vâre nasul în
neliniştile mele.
Am luat
într-o vreme lecţii de limba engleză cu buna mea prietenă,
Margareta Chiricescu, pe atunci studentă în ultimul an la
Filologie. M-a cam speriat autoritatea cu care Maggie – aşa o
alintam noi – îşi luase în serios viitoarea profesie. Îmi dădea
teme grele pentru acasă, mă exaspera cu gramatica. Nici vorbă de
literatură. Acceptasem corvoada. Răul necesar.
Am ales
engleza fiindcă de pe atunci era limba de maximă circulaţie. Şi-mi
plăcea cum sună. Percutant. Ca muzica rock. Îmi ziceam că scriind
în engleză, voi avea şansa de a mă face mai repede cunoscut în
lume.
...Habar
n-am de ce eram atât de sigur că voi avea succes. Oricum. Scriind
chiar şi în ţigăneasca de baltă. Dar una e să primeşti The
Nobel Prize
la mai puţin de 50 de ani, să cutreieri lumea, să-i întâlneşti
pe marii ei scriitori, cu care să legi prietenii de-o viaţă, să
corespondezi cu ei, să-ţi poţi savura celebritatea, şi alta e să
ţi se confere recunoaşterea la bătrâneţe, primind Nobilul Premiu
pentru întreaga operă «ca omagiu pentru desăvârşita sa artă,
realizată pe parcursul unei lungi şi importante activităţi...»
Rătăciri
adolescentine!
The Last
Wave...
Nici nu mai
ştiu dacă titlul l-am tradus sau l-am formulat direct în engleză.
În timpul
unei şedinţe de meditaţii, pe când Maggie exemplifica o chestiune
ţinând de sintaxa frazei, am realizat că limba aceea îmi suna
străin şi departe. Pe când eu gândesc şi respir româneşte. La
ce bun să-mi schimb felul de a fi? Ar însemna să mă mutilez.
Aşadar, am dat naibii teribilismele de adolescent întârziat,
orgolios şi indolent, care nu are răbdarea să ducă la capăt ceva
ce nu-i iese bine sau pe care nu ştie cum să-l termine şi atunci
îl leapădă şi începe altceva. Era un nonsens să mă folosesc de
o limbă de împrumut doar pentru că e de mai mare circulaţie decât
cea maternă. Am realizat brusc că va trebui să fiu eu însumi, ca
să...“
Ilie R.
încă mai aştepta ca prietenul său să termine fraza, când
acesta, oprindu-se din mers, se aplecă şi începu să scurme
frunzişul cu un beţigaş. Ajunseseră, pe nebăgare de seamă, tot
discutând, până în marginea Dumbrăvii.
Călin se
răzgândi, aruncă beţigaşul şi, întorcându-se spre Ilie,
spuse, netam-nesam: „Ce-ai zice de o bere?“ „Bună idee.“ „Mi
s-a uscat gâtul de când tot povestesc. Ce zici, mergem până la
Han?“
„Tocmai... acolo?“
„De ce nu?“ „Bine, da’...“ „Da’ ce?“ „Nimic.“
„No, hai.“ „Căline...“ „Da.“ „Nu mi-ai spus totuşi
ceea ce cred că e mai important.“ „Pentru cine?“ „Ce anume?“
„Pentru cine e important?“ „Ce?“ „Ilie, nu te juca de-a
Caragiale!“ „Nu înţeleg.“ „Bine. Să auzim întrebarea.“
„Ce ai simţit când ai debutat? Chiar aşa: când şi unde ai
debutat?“ „Nu cred că e semnificativ. Mai bine să-ţi povestesc
altceva: Era într-o seară de sâmbătă. Afară ploua. Pe Mihail
Medrea îl lăsa rece serialul de la tembelizor...“ „Cine-i acest
Mihail Medrea?“ „Las' că vezi tu... Unde-am rămas?“ „La
Mihail Medrea şi serialul de la tembelizor.“ „Ce serial? Ilie,
nu mă mai bruia, că nu-ţi mai povestesc nimic.“ „O.K., şefu'!“
„Cum îţi
spuneam, Mihail Medrea s-a închis în camera lui. Cu gândul să
recitească un pasaj din Un
veac de singurătate,
pentru a-i da o replică Alinei, prietena lui, care.... În sfârşit,
asta chiar că nu are relevanţă.
Era însă
prea obosit, nu se putea concentra cu nici un chip şi atunci a pus
muzică şi a stins lumina. Când CD-ul s-a terminat, s-a ridicat să
aprindă lumina; într-o doară, s-a apucat să caute ceva – nu
ştia precis ce – prin sertarele din partea de jos a bibliotecii.
Erau acolo tot felul de notiţe, caiete, manuscrise, tăieturi de
prin reviste. Ce era cu toate acestea? ce rost aveau? I se făcuse
lehamite. De ele, de Alina, de viaţa lui fără nici un orizont.
Privea dezorientat la hârtiile împrăştiate prin cameră, pe masa
de scris, pe scaune, pe jos, pe capacul player-ului. «N-are nici un
rost», se auzi murmurând cu glas sugrumat. Tâmplele îi zvâcneau.
Răbufnise dinăuntru-i toată drojdia zădărniciei... Şi-a lăsat
capul pe masă, deznădăjduit, zăcând ca într-o ceaţă brună
şi...
„Literatură,
Căline...“ „Ce anume?“ „Faci literatură. Şi încă din cea
ieftină“. „Mda. Ai
puţintică răbdare...“
„Răbdare am, monşer, da' cu pacienţa stau mai prost.“ „Ce
să-i faci, nimeni nu-i perfect.“ „Hai, Căline, termină-ţi
povestirea, că ne-apucă noaptea pe coclauri!“
„Într-adevăr,
se făcuse noapte. Iar Mihail Medrea răsfoind indispus prin hârtii,
a găsit o notiţă pe care o căutase mai demult, fără succes
însă. Murphy ăsta ar fi trebuit suprimat încă din faşă, a
murmurat el, şi a început să scrie, mai întâi şovăitor, apoi
tot mai alert:
« îl
vizita destul de rar pe meşterul Ştefan acum îi pare foarte rău
ar fi avut
atâtea să-l întrebe îl asculta fascinat meşterul era un fanatic
al meseriei
îl primea
cu bucurie nu erau mulţi cei care-l căutau
era un om
incomod tăios necruţător dar în primul rând de sine niciodată
nu era mulţumit de ceea ce realizase de oaspeţi însă era bucuros
după ce sunai aveai de aşteptat destul de mult era hemiplegic
deschidea uşa doar cât să poată privi spre poartă cine e om bun
te rog să aştepţi niţel ochiul scrutător ca de pasăre dispărea
apoi se căsca larg uşa ieşea meşterul coborând şovăielnic cele
câteva trepte îşi târşâia piciorul drept îi trebuia destul
timp până să ajungă la poartă avea tulburări de echilibru
descuia cu stânga mână pe care i-o întindea mai apoi bine ai
venit bine că v-am găsit bine că m-ai găsit încă hai în casă
ajungeau într-un târziu în camera tapetată cu cărţi ia loc te
rog vin imediat pleca şonticăind spre bucătărie
ar fi vrut
să-l ajute în vreun fel meşterul însă era orgolios nu suporta
compasiunea celorlalţi revenea după câteva minute pe tavă ibricul
cu cafea aburindă şi cele două ceşti
asta a mea
cam umblă creanga n-ai idee ce rău îmi pare că nu mai pot să-i
trag două
să mă
ţină minte aşa îmi trage ea clopotele îşi aprindea o ţigară
fără filtru
turna
cafeaua în ceşti se aşeza pe taburet sub portretul lui Che Guevara
ce-ai mai
făcut ce-ai mai citit v-am adus câteva cărţi
mulţumesc
alege-ţi ce vrei din bibliotecă astea ale mele adică
nevasta şi
fiica lui n-ar pune mâna pe-o carte nici din greşală după ce-oi
muri
o să-mi
împrăştie biblioteca pe la anticari ceea ce s-a şi întâmplat nu
peste mult timp
ce-ai mai
scris am adus două texte
pune-le pe
birou era un mobilier impozant şi comod făcut de mâna lui pe când
era în putere avea câteva dicţionare la îndemână maşina de
scris pe o măsuţă chiar sub fereastră
să ştii
că ţi-am citit proza pe care mi-ai lăsat-o data trecută am
citit-o de vreo 3-4 ori aş fi făcut şi însemnări pe margine după
cum vezi de-abia-mi mai mişc braţul drept e un adevărat blestem
pentru un scriitor noroc că aveţi maşina de scris domnule cu jenă
trebuie să-ţi mărturisesc că nu mai pot să scriu nu mai am nici
o motivaţie plus că s-a stricat jucăria spuse el ciocănind uşurel
cu degetul mijlociu în frunte domnule dacă vrei să-ţi meargă
bine apucă-te de afaceri să ştii de la mine scrisul nu e boierie e
budărie mi-am mâncat zilele şi mai ales nopţile scriind şi
rescriind la cărţile mele şi la ce bun truda nu compensează
talentul pe când d-ta ai talent să ştii că te invidiez pentru
asta meştere de ce râdeţi de mine nu râd domnule scrisul e joaca
cea mai serioasă din lumea asta tânărul tăcea mă bucur că nu
eşti vanitos să ne bem cafeaua până mai e caldă nicăieri n-am
băut o cafea ca la Găbrian spunea Tavi ori de câte ori venea vorba
despre meşterul Ştefan dacă ar fi avut un agent literar ca în
State era celebru nu cred că-şi dorea una ca asta da era sceptic în
ceea ce priveşte propria-i valoare şi nu greşea prea mult eşti
răutăcios sunt obiectiv am aşezat ceaşca pe farfurioară mai vrei
una nu mulţumesc şi eu am cam rărit-o doctoriţa Munteanu mi-a
spus că-i bai dacă nu mă las de cafea şi de fumat are şi ea
dreptate dar spune şi d-ta dacă m-am lăsat de femei
mă mir că
încă nu m-a lăsat nevastă-mea
dacă de
băutură m-am lăsat dacă de scris m-am lăsat
păi dacă
mă las şi de cafea şi de ţigări la ce bun să mai trăiesc
oricum nu am nici un rost
în lumea
asta pe care n-o înţeleg şi n-o accept mă mai uit câteodată la
televizor când merg la baie trec prin sufragerie fiică-mea sau
nevastă-mea urmăresc nişte programe îngrozitoare domnule
libertatea asta e ca un cancer au ştiut bine comuniştii ce fac când
i-au pus cu botul pe labe pe burgheji şi pe decadenţi dar cu
iubirea de aproapele cum rămâne
cum să
rămână o utopie
crede-mă
că ştiu ce spun am făcut doi ani şi ceva de teologie ortodoxă
după care am renunţat de ce să ne amăgim cerul e gol Demiurgul
şi-a repudiat progeniturile scârbit de atâta ură şi mârşăvie
s-a retras în sfere atât de abstracte încât n-o să fim în stare
a le percepe vreodată nici măcar sfinţii care sfinţi domnule în
balamucul pe care-l alcătuim crezi că mai poate rezista vreun sfânt
ăia câţiva care-or mai fi s-au sihăstrit în păduri nepătrunse
în creierii munţilor şi de acolo se roagă neîncetat pentru noi
meşterul obosise şi după îndelungi clipe de aşteptare au început
iarăşi jocul acela complicat tânărul s-a ridicat de pe scaun
încercând să scurteze cât mai mult formulele de rămas bun
meşterul s-a înviorat brusc şi i-a spus să-şi aleagă nişte
cărţi n-aveau aceleaşi preferinţe meşterul era surprinzător de
lucid îşi aducea aminte până la detalii biografia unora dintre
autori tânărul zicându-şi timorat că e inutilă toată această
erudiţie dacă rezultatele ei sunt atât de pasagere meşterul
deschidea câte un volum şi făcea comentarii pe text stăteau
amândoi în picioare în dreptul uşii meşterul îşi argumenta
afirmaţiile cu migală îi arăta punctele slabe îi atrăgea
atenţia asupra capcanelor în care căzuse autorul de fapt acolo în
uşă pe picior de plecare comunicau cu adevărat fără prejudecăţi
şi fără să se mai formalizeze tânărul regretând că meşterul
Ştefan nu e la fel de bun practician pe cât de fascinant era ca
pedagog scrisul nu e o meserie de altfel în nomenclator nici nu
există decât scriitorul de vagoane obişnuia acesta să spună
scrisul e o boală ba încă una contagioasă
observa
tânărul la care meşterul îşi ferea privirea înceţoşată
aşteaptă-mă
niţel ia-ţi o carte şi citeşte
mă duc să
pun de-o cafea. »
–
Ce-i asta? întreabă Ilie.
–
banda lui Moebius
–
Adică?
–
Adică un text de-al lui Mihail
Medrea.
–
Şi cine mai e acest... Mendrea?!
–
Medrea.
–
În fine...
–
Asta deja e o altă poveste. Pe
care ţi-o voi spune la Han.
–
De ce nu acum?
–
Toate la timpul lor.
5
noiembrie 2008
