Biographia litteraria e o carte despre prezent şi despre trecut, despre întâlnirile succesive ale lui Radu cu poezia şi cu ceilalţi, întâlniri în urma cărora poezia devine oameni şi oamenii devin poezie, lui nemairămânându-i decât să facă un efort de transcriere. Pentru a putea să scrii poezie cred că trebuie mai întâi să fii capabil să vezi poezia din jur, în fiinţe şi obiecte, în clădiri şi parcuri, în biroul de la facultate şi în spaţiul intim de acasă. Din acest punct de vedere Radu Vancu mi s-a părut întotdeauna mai mult un culegător de poezie decât un făcător al ei şi efortul acestui act de transpunere a realului în text are o indescifrabilă doză de magie.

Biografia se defineşte prin două coordonate esenţiale, tatăl şi iubita, primul fiind o garanţie a vieţii trecute, cealaltă a vieţii prezente. Ambii sunt însă faţete ale aceleiaşi atitudini, dragostea, garantul cel mai important al existenţei poetului. Prima parte a cărţii e un joc îndrăzneţ cu zeci de călătorii în trecut, din care sunt scoase la suprafaţă, readuse la viaţă, aspecte aparent întâmplătoare, dar care au fost - sau devin - borne ale trăirii actuale. Primul poem, Amintiri, alternează registrul imediatului, identificabil în biroul de la facultate, cu cel al unui reper inevitabil din trecut, cel al conştientizării morţii tatălui. Cred că ”privesc„ e un verb-cheie în acest text, ochiul evadând de unul singur prin două ferestre, una vizibilă, alta sensibilă, evadare temporară al cărei tic-tac tragic e măsurat de ploaie. Fraza curge firesc, fără încercări evidente de a potenţa un aspect sau altul, realizând un excelent efect de melancolie. Ploaia se opreşte, privirea se întoarce, iar amintirea nu devine o fărâmă din prezent. Dialogul cu tatăl prilejuieşte un alt dialog, intertextual, cu ceilalţi. Amintirile nu sunt doar personale, ci şi culturale, ceea ce, în mod ciudat, nu reduce în nici un caz trăirea individuală, ci o accentuează, proiectând-o asupra unui întreg univers, definit prin cultură. În felul acesta, ne dăm seama că suferinţa nu e doar a poetului, aşa cum nu este nici dragostea, ele sunt menite să rezoneze în ceilalţi. Sinceritatea, mergând de la alcool până la transcrierea unor gesturi zilnice, e o uşă care se deschide către închisorile sufleteşti ale poetului şi în acelaşi timp un avertisment că va trebui să intri lăsându-ţi orice armă afară. Pe de altă parte, sinceritatea e şi o formă a recitirii, privirea căutând concomitent în carte şi în viaţă. Amintirile devin astfel ale tuturor, aşa cum cartea aparţine tuturor celor care vor să o deschidă. Unele referinţe îmi plac mai mult, altele mai puţin - de exemplu titlul „o, tată…„ sau „mémoires d’outre tombe„ în comparaţie cu „sărăcăciosul ştaif/ al vremurilor de dictatură a proletariatului din regimul de largă concentrare democratică„ dar ele realizează foarte bine un proces de interiorizare-exteriorizare care îmbogăţeşte poemul, oferindu-i nenumărate deschideri spre altceva.

În genere, figura tatălui e evocată prin intermediul unui gest ori al unei fraze: „Hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata„ sau „citeai ediţia paperback cu coperte albastre din pardaillani„ sau „un alt eu şi un alt tu erau la varice/ într-o venerabilă crâşmă proletară„, repere care vorbesc deopotrivă despre tată şi fiu, şi care sunt importante deoarece transmit ideea unui cum eşti tu şi al unui cum erai tu. Unul dintre cele mai reuşite poeme ale primei părţi cred că este „Îţi mai aduci aminte?„ , text construit pe o amintire extrem de puternică şi în care poezia e întretăiată de pasaje de poveste - de altfel tentaţia poveştii nu apare doar aici. E un moment al unor numeroase confluenţe mai mult sau mai puţin întâmplătoare, un concentrat de viaţă, în care caloriferul, scăunelul din bucătărie, aniţa şchioapa şi aragazul deapănă aceeaşi poveste a unei fericiri neterminate sau interminabile. De asemenea importante sunt evocarea unei alte morţi, care trimite şi mai departe în timp - timpul accesibil poeziei e astfel şi mai vast - precum şi cea a westernului în care eroul doar se preface că moare şi care transformă moartea într-o tragedie reparabilă.

Ploaia revine din când în când - „apa/ nevăzută a ploii alinându-mi fierbinţeala„, „noaptea smolită sfârâind sub picăturile ploii„, „ploaia mărunţită boloborosind afazic„ - reluând sau menţinând activă melancolia, precum şi alternanţa între absenţă şi prezenţă.Extrem de multe imagini de o forţă extraordinară: „se face că lumea se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc„, „sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi„, „urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufletelor noastre„.

Partea a doua, intitulată „studii de amor„, aduce întoarcerea în prezent, unde reperele esenţiale sunt iubita şi alcoolul, fiecare cu rolul său. Unele versuri par să ne spună că viaţa nu poate fi decât simplă şi că fericirea e la îndemâna oricui, toate acestea fără vorbe - şi fără evenimente - mari:

„lumina afară încet

se stinge, iar tu licureşti

mereu mai adânc. ascultăm

muzică.„

O mai mare varietate prozodică şi o arie de căutare mai largă. Poemul se scrie în continuare intertextual, cu trimiteri la forme şi motive dintre cele mai diverse. Ocurenţele ploii din prima parte sunt înlocuite de cele ale luminii: „lumea plină de lumina mea/ te-nvăluia„, lumina afară încet„, „nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină„, „decât noaptea mai adâncă e lumina din noi doi„, şi nu ştiu dacă este vreun poem în care să nu apară acest termen sau altul care să transmită aceeaşi idee. Inevitabil, impresia dominantă e cea de seninătate şi tinereţe, de transfigurare a realităţii prin iubire, în ciuda variaţiei de trimiteri din registrul grav: plânsul, putreziciunea, moartea ş.a.m.d., ca o afirmare a faptului că viaţa există, că iubirea, oraşul, lucrurile sunt încă aici şi că poezia le poate lega pe toate într-un dans euforic stimulat sau nu de alcool. În poemul „alcooluri„ observ o trecere de la „nevăzut„ la „transparent„ de la „seara crescătoare„ la „seara înfricoşătoare„, jocul de lumini şi umbre fiind foarte subtil transmis: ceaţa, seara, străluminată, cleios, lichid, fumul. E ca o punere în scenă a unei întâlniri sub semnul alcoolului, în care ochiul percepe lumea gradual, urmând o traiectorie pe care nu o poate nicicum controla.